Modele de fotbaliști morali într-o lume a fotbalului imorală

 

M-am gândit de foarte multe ori şi am reflectat la problema aceasta şi sper, slavă Domnului! să fie în Duhul Adevărului şi nu spre smintirea celorlalţi ceea ce am să scriu în continuare, şi să fie spre limpezirea minţii mele şi a celorlalţi din jur!

Fenomenul sportiv, şi în general cel fotbalistic poate fi o unealtă foarte bună a satanei care poate pierde sute de milioane de suflete, nu prin sportul în sine, ci prin ideologia, idolatria ce se creează în jurul acestui fenomen, care speculat de stăpânirile întunecate ale acestui veac pot duce în prăpastie o lume lipsită de credinţa în Dumnezeu, pe trestiile pe care le bate vântul, aşa cum m-a bătut şi pe mine o perioadă îndelungată!

De multe ori m-am gândit să renunţ definitiv la a mai viziona vreun meci de fotbal, de a mai citi şi asculta vreo ştire sportivă, dar mi-am dat seama că asta nu se poate aşa deodată, iar problema era de fapt la mine şi la cum abordez eu acest fenomen!

Mulţi dintre comentatorii tv şi criticii sportivi numesc fotbalul drept o religie, chiar unii dintre fani au făcut din aceasta o religie, risipind energie enormă, timp liber ce ar fi putut fi petrecut alături de Dumnezeu, familie, prieteni, servici, lectură, sau alte treburi folositoare, istovind astfel sufletul şi făcând din fotbal un adevărat idol.

Spaniolii au făcut chiar blasfemia de a numi pe unii fotbalişti drept „sfinţi”, cazul recent al portarului Iker Casillas poreclit de fani şi de presă drept „sfântul Iker”. Alt comentator de fotbal cita pe o profesoară de religie din Germania care era întrebata de un copil cum să se apropie de Dumnezeu, iar ea îl îndemna să ia o minge de fotbal şi să se joace.

Nu pot să nu îmi amintesc cum pierdeam chiar eu ore întregi, chiar jumătate de zi aşteptând un meci de fotbal important, urmărind tot felul de comentarii, transmisii de la stadion cu 4-5 ore înainte de meci, tot felul de zvonuri, insinuări, şi alte gogomanii presărate de comentatorii TV pentru a ţine în suspans mii şi milioane de fani înrobiţi de jugul acesta idolatric, care, depăşind limitele normale, devine chiar o religie, fotbaliştii idoli, şi ce idoli… de tot râsul.

Mulţumesc lui Dumnezeu încă odată că m-a trezit şi acum pot gândi altfel acest fenomen, pot vedea picioarele acelea subţiri ca în tabloul lui Dali în care era înfăţişată ispitirea sfântului Antonie, şi îmi dau seama cât de naiv am putut fi, cum de oare puteam să mă hrănesc cu asemenea nimicuri, să pierd timp, să aştept săptămâni întregi meciuri de fotbal de pe urma cărora aveam de multe ori insatisfacţii, şi când echipa favorită nu câştiga, eram apoi câteva zile dezamăgit profund, de parcă cine ştie ce necaz aş fi avut…

Dacă m-aş pregăti pentru praznicul Învierii sau al Naşterii Domnului în post, rugăciune, citirea cărţilor sfinte, milostenia faţă de aproapele, cugetând la scrierile Sfinţilor Părinţi cu râvnă cu care mă pregăteam de vizionarea unui campionat european sau mondial de fotbal ce bine ar fi…

Unde mi-a stat mie inima atâta vreme? Şi dacă ne gândim la ce spunea părintele Paisie, să avem grijă unde lăsăm inima, ca femeile care râvnesc la cele de dinafară, le pare rău dacă nu îşi cumpără o anumită podoabă, o farfurie cu un vultur bizantin, le rămâne inima acolo, şi nu mai au loc de Dumnezeu, dar mie, oare unde îmi era inima?

Dar până unde poate ajunge nesimţirea drăcească? În urmă cu câţiva ani, genericul dinaintea începerii reprizelor unui meci de fotbal din cea mai vizionată întrecere fotbalistică, “UEFA Champions League” afişa în primele secunde chiar chipul luciferic, dar trebuia să fi foarte atent, era un mesaj subliminal şi dispărea repede. Un frate roman ortodox reuşise să expună aceasta într-un videoclip, arătând ca la o anumită secundă, când punem pauză, apare timp de 1 sec, poate şi mai puţin, imaginea lui Baphomet, zeul idolatrizat de toţi adepţii satanolatriei! Dar văzându-se deconspiraţi, au scos acel generic şi l-au înlocuit. Care să fie scopul? Oamenii entuziasmaţi de începerea meciului, să primească cu bucurie în inimă, fără să realizeze icoana potrivnicului? Alt răspuns nu găsesc!

În 2002 Campionatul Europeanl de fotbal era numit “zeul verii tale”, iar la Campionatul Mondial de fotbal din 2010 din Africa de Sud o caracatiţă uriaşă ţinută într-o cuşcă, ghicea, chipurile, rezultatele fiecărui meci, organizatorii punând în faţa ei 2 farfurii de mâncare, una cu steagul unei ţări, alta cu steagul celeilalte, şi din întâmplare drăcească, sau poate, aşa cum ştim de la sfinţii părinţi, diavolul avea darul de a şti viitorul şi reuşise să anticipeze rezultatele fiecărui meci, iar de unde mânca, echipa aceea câştiga…

Ne amintim de perioada păgână, unde animalele erau considerate zeităţi, se credea că pot ghici viitorul, alţii le aduceau tot felul de jertfe crezând că îi pot ajuta şi astfel cădeau în plasa necuratului. La televiziunea de la noi, toţi comentatorii uimiţi vorbeau de caracatiţa ca de cine ştie ce prooroc, toţi erau fascinaţi, se întrebau ce minune o fi şi asta, dar slavă Domnului, aud şi eu un comentariu ortodox venit din partea lui George Becali: “Ce e aia, să nu mai creadă omul în Dumnezeu, să creadă în caracatiţa, aia e treaba diavolească”.

Dar vă daţi seama câtă lume a crezut în tâmpenia aceea, dacă Federaţia de Fotbal a Spaniei a ajuns să cumpere acea caracatiţă, să o pună în vitrina lor, să o hrănească şi să o expună publicului, făceau planuri pe zeci de ani cu caracatiţa ce urma să fie emblema echipei lor naţionale, dar în scurt timp a murit, nerezistând prea mult în captivitate.

Acum mă amuz uneori când citesc vechile mele caiete, agende unde notam rezultate, clasamente, lipeam poze, compuneam poezii echipei favorite, câtă ardoare şi pasiune aveam atunci pentru acest fenomen, cum urcam pe terasă şi strigam de ieşea tot blocul speriat la balcon când marca “Steaua Bucureşti” un gol important, iar când mergeam la ţară la fel, de mă întrebau băbuţele a doua zi: “tu erai maică ăla de ţipa aşa de se auzea până la mine pe uliţa?”

Nu este un păcat să practici acest sport, ba chiar e foarte bine să mai faci puţină mişcare, să te regăseşti cu prietenii de altădată, sau cu foşti colegi de liceu / facultate la o partidă de fotbal, dacă nu se înjura în tribune şi dacă nu e zi liturgica, poţi merge şi cu familia la câte un meci, dar să nu faci din asta un obicei şi să perturbe liniştea rugăciunii, să urmăreşti tot felul de emisiuni sportive, comentarii, reluări, să vezi cu cine umbla fotbalistul cutare, ce maşină are, cum a vomitat în discotecă, şi alte nebunii.

Atunci când meciul nu intra peste programul de rugăciune, nu intra în conflict cu chemarea la rugăciune, sau citirea unei cărţi sfinte, a unui documentar ortodox sau educativ, urmăresc şi meciul de fotbal, îmi planific din timp dacă e loc de aşa ceva, dar de multe ori, fiind cuprins de o scriere duhovnicească, sau de rugăciune, chiar nu mai am tragere de inimă să urmăresc acel meci, pentru că încetul cu încetul începe să se contureze dragostea de Dumnezeu şi sufletul simte nevoia să nu se mai piardă pe nimicuri!

Mărturisea părintele Arsenie Papacioc că a fost fotbalist în tinereţe. Era poreclit “pantera blondă”, era foarte agil, şi asta l-a ajutat în viaţa duhovnicească, spunea el, l-a ajutat să fie mereu activ, treaz la minte şi ager.

Şi sunt destule exemple de la noi din ţară de fotbalişti care pot fi adevărate modele pentru tineret, dar se preferă modele negative. De ce să arate la televizor cum George Ogăraru şi alţi fotbalişti merg la biserică, au familii creştine, sunt familişti, când tineretul trebuie neapărat imbecilizat şi trebuie să vadă fotbalişti beţi, drogaţi, care schimba iubitele ca pe şosete, maşini de zeci şi sute de mii de euro, şi altele asemenea, iar apoi tot ei arata reportaje cu tineri care ajung să ucidă, să omoare, să batjocorească, de parcă ei nu ar avea nici o vină prin mizeria pa care o oferă pe sticla.

Fostul fotbalist Eduard Bandi s-a retras la 20 de din fotbal pentru a intra în monahism, deşi avea în faţă o carieră strălucită, iar acum este călugăr la Mănăstirea Putna!

Dorin Goian, fostul fotbalist de la Steaua este un alt model de fotbalist familist ce ar putea fi luat drept model de tineri şi nu numai, el a mărturisit cum Sfântul Nectarie a făcut minuni în viaţa sa, ajutându-l în probleme de sănătate şi în cele legate de contractele sale fotbalistice, dar şi în viaţa de familie, iar el, ca drept mulţumire şi-a botezat cel de-al doilea băiat cu numele sfântului.

De altfel este implicat alături de George Ogararu, Mirel Radoi, şi alţi câţiva fotbalişti romani cu frică de Dumnezeu în acţiuni de caritate Provita, este chiar preşedinte al asociaţiei, şi luptător implicat anti-avort, ajutând copiii din asociaţia Provita, iar Ogararu are pe deasupra şi o fundaţie care a ajutat sute de copiii romani talentaţi, dar fără sprijin financiar să îşi urmeze visul în domeniul cultural şi sportiv, şi îi ajută în continuare şi pe alţii. El spune:

“Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.”

Mirel Rădoi este cel care, în urmă cu câţiva ani, a sărutat în public crucea în Arabia Saudit[ şi a arătat-o în public de fiecare dată când a avut ocazia, lucru interzis, riscând pedeapsa capitală. El a spus că nu s-a temut nici o clipă, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. El a scris istorie cu acest gest, deoarece arabii au fost nevoiţi să permită creştinilor din Arabia Saudită să poarte crucea în public, lucru ce era pedepsit de legile dure ale statului islamic. Imamii de acolo se temeau, şi o mărturiseau public, că nu cumva copiii de acolo care îl au drept exemplu să facă la fel ca el, se temeau probabil de eventuale treceri la creştinism a unor coreligionari de ai lor.

Arbitrul Alexandru Tudor, cunoscut pentru rigoarea şi eficienţa din arbitraj, mărturiseşte de asemenea credinţa ortodoxă, şi spune că ar ieşi oricând din fotbal, dar nu are blogoslovenie de la duhovnic pentru asta. A fost crescut într-o familie de nomenclaturişti care se ascundeau să meargă al biserica în timpul regimului communist, iar părinţii lui au fost botezaţi în secret de părintele Galeriu. El mărturiseşte într-un interviu cum a fost ajutat de sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, atunci când se pregătea scoaterea lui din arbitraj. Era un meci de baraj ce trebuia să aibă loc la Suceava, iar el auzise că i se pregătea ceva, după acel meci să primească o notă proastă şi să fie dat afară, şi nu ştia ce să facă. Mergea pe străzi singur, îngândurat, apăsat, nu ştia încotro să meargă, şi apoi a fost stropit dintr-o maşină de către un sobor de preoţi ce ducea moaştele sfântului prin oraş. A doua zi a primit o notă cu mult peste limita, 9,5, iar de obicei în arbitraj mai mult de 8 nu se acorda, iar el a înţeles că a fost o minune a sfântului.

Odată a fost chiar suspendat pentru că a adormit la Mănăstirea Tismana în loc să meargă la hotelul în care trebuia să fie cazat, dar nu s-a plâns de acest lucru. Tot el mărturiseşte: De circ şi pâine e nevoie pentru a conduce vulgul, iar noi suntem circul! Foarte sugestiv nu-I aşa?

Dumnezeu a rânduit ca peste tot să găsim oameni apropiaţi de El, ca să transforme răul în bine, să ne trimită ajutoare la orice pas, numai noi să ne trezim şi să vedem Adevărul. Şi am găsi dacă am vrea destule exemple de fotbalişti romani care merg în pelerinaje, care ţin la valorile familiei ortodoxe, iar eu mă bucur mult să aud asta. În alte ţări a pătruns duhul european, şi nu mai găsim astfel de sportivi dreptcredincioşi, nici măcar credinţa formală nu mai au.

Fotbalul, spunea părintele Tanase lui Ogararu, dacă este un sport, Biserica e cu el, dacă e pierdere de timp, e contra. Uneori fotbalul a distrus oameni şi familii. Au fost fotbalişti asasinaţi de furia fanilor, galerii de fotbal care au bătut cu sălbăticie oameni pentru că simpatizau o echipă diferită, au vandalizat maşini, localuri, au înjunghiat pe alţii pentru nimic.

Fotbaliştii, cei care sunt ce mai câştigaţi, cu salarii destul de piperate în ziua de astăzi, sunt cei mai câştigaţi, şi prieteni în viaţa de zi cu zi între ei, majoritatea, indiferent unde joacă, după meci îşi dau mâna, se întâlnesc, socializează între ei, devin prieteni de familie, antrenorii îşi căsătoresc fiicele cu fotbalişti de la echipe adverse, s.a.m. d, iar ceilalţi pierd timp, bani, energie, sau poate, Doamne fereşte, în final chiar mântuirea cu care nu este deloc de joacă!

Echipele studenţeşti erau o mândrie pentru tineretul ţării, fiecare universitate de prestigiu din ţară avea o echipă de fotbal la care jucau chiar studenţii cei mai talentaţi la acest sport din universităţile respective. Astfel de echipe cu tradiţie erau în Bucureşti, Craiova, Iaşi, Cluj, Timişoara. Se adunau să-i vadă o mare parte a intelectualităţii de pe atunci, iar suporterii se respectau reciproc, existau prietenii legate între membrii echipelor adverse, sportul se practica de plăcere, era folosit spre bucuria practicanţilor şi a privitorilor, bani nu erau aşa de mulţi ca astăzi aruncaţi în fotbal, dar se juca mai mult cu sufletul.

Profesorul Nae Ionescu era preşedinte la echipa de fotbal Unirea Tricolor, o echipă plină de tineri fotbalişti patrioţi, cu frică de Dumnezeu, care în timpul războiului au preferat să lase mingea şi să meargă pe front, o parte din ei şi-au dat chiar viaţa pentru ţara, fiind demni de numele ce l-au purtat şi pentru care au luptat nu doar pe terenul de fotbal, ci şi acolo unde țara cerea sacrificiul pentru apărarea graniţelor naţionale. Vicepreşedintele echipei, Vică Negulescu a fost apoi martirizat de comunişti, deţinut politic ucis în închisoare, devenind astfel unul dintre sfinţii închisorilor comuniste.

Ce frumos ar fi ca liderii de galerii, grupările acestea care umplu stadioanele ar avea modele pe suporterii de altă dată ai fotbalului şi ar face din acest sport un prilej de bucurie şi apropiere sufletească între cei de acelaşi neam şi credinţă cu ei, şi nu motiv de ceartă, vandalism, scandal şi chiar crime!

Aceste lucruri au fost sesizate şi de vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania, care vedea în această barbarie lipsa de civilizaţie a Europei,  spunând că aici nu mai poate fi vorba de cultură, dar nici de cel mai mic nivel de civilizaţie.

Şi în încheiere aş putea să mai vorbesc despre cele mai fierbinţi rugăciuni pe care le aveam când eram copil, pe la 9-10 ani, când mintea era curată, şi vizionam un câte meci de fotbal cu bunicul, mă rugam în jur 30 de minute în timpul meciului, cu întreruperi, ca să poată învinge echipa favorită. Şi doar atunci în timpul meciului mă rugam aşa, seara citeam Îngeraşul, dar nu aşa stăruitor, ci mai mult formal. Eram foarte naiv, aşa este, dar nu mă mai pot ruga acum cum mă rugam atunci, cum rugam pe Domnul şi pe Maica Domnului din toţi rărunchii, şi mi-aş dori din suflet să ajung şi acum la puritatea de atunci, să mai am nevinovăţia aceea, dar pentru păcatele mele am pierdut puritatea copilăriei. Dacă aş reuşi să văd iarăşi lumea cu ochii de copil şi să mă rog ca un copil, nici un rău nu s-ar atinge de mine, oricâtă vulgaritate s-ar presa în jur, nu m-ar afecta.

Depinde cum privim lucrurile, cum ne raportăm la cele din jur, cum ne ferim de rău şi cum alegem binele, ca şi cum am culege ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, ştiind să ocolim zonele unde găsim aluatul otrăvit, mergând direct la aluatul cel bun fără abateri.