Drum cu bicicleta în satul copilăriei

Zilele trecute am făcut primul meu drum cu bicicleta spre satul copilăriei mele, satul de care mă leagă cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele, și nu mă pot abţine să nu plâng când vă scriu aceste rânduri. E de ajuns o singură poză, o simplă aducere aminte, că îmi vine să zbor acolo.

Până în clasa a șaptea nu lipseam nici măcar un sfârşit de săptămână, nu mai vorbim de vacanţele de acolo. Tânjeam după acel loc, aşa cum tânjesc şi acum, dacă s-ar putea, m-aş muta definitiv acolo.

Satul se numeşte Dimitrie Cantemir, după ce comuniştii i-au schimbat denumirea din „Buciumeni”, un sat tânăr care nu are mai mult de 150 de ani, din comuna Izvoarele, situat în Lunca Dunării, în Judeţul Giurgiu, un sat înfiinţat de ciobani de la munte, care s-au aşezat aici, şi din care îşi trage obârşia şi bunica mea.

Este un sat foarte mic, care numără în jur de 200 de locuitori, majoritatea bătrâni, meseria de bază este agricultura, dar neprofitabilă, abia se menţin pe linia de plutire şi ar dori cu toţii un loc de muncă oricât de prost ar fi plătit. Dar satul şi drumul până acolo se bucura de nişte peisaje paradisiace, care mi-au răpit şi mie inima, ori de câte ori trec pe acolo mă îmbăt de frumuseţile naturii. Acesta este şi farmecul satului, probabil, pentru că nu a fost urbanizat şi a păstrat tot aspectul său arhaic, casele sătenilor, cu mici excepţii, sunt din chirpici, aspectul exterior nefiind influenţat în nici un fel de vremurile noastre, fiind situat la doar 20 de km de oraşul Giurgiu, dar parcă din alte timpuri.

Cum ieşi de pe strada Ghizdarului, la ieşirea din oraşul Giurgiu, plină cu castele ţigăneşti cu turla aproape până la cer, asemeni bisericilor protestante, de prost gust şi unele imprimate cu numele copiilor pe ele, găseşti altă lume. Drumul spre comuna Bălanu, primul sat care îţi iese în cale te îmbăta cu frumuseţea din jur, a câmpului înflorit, cu iarba verde şi plină de viaţă, pomi înfloriţi de un alb impecabil, şi plăcut la vedere, păsările cerului care îţi îmbată inima de poezie, pe care le poţi auzi datorită traficului nu prea aglomerat, apoi satele prin care treci, cu grădini bine îngrijite şi productive, cu toate bunătăţile de sezon, datorită faptului că aici solul este foarte roditor şi poţi să cultivi aproape orice.

Pe la jumătatea drumului urci dealul Ghizdarului, unde dai de o apă rece şi curata precum cristalul, care îţi dă puterea de a merge mai departe, îţi revigorează tot corpul, dar şi mintea. Aproape că nu este trecător să nu oprească acolo să bea puţină apă sau să îşi umple o sticlă, iar apoi îşi vede de drum, aşa cum am făcut şi eu. În dreapta, cum urci dealul, apare o pădure tinerică de salcâm, sădita pentru a împiedica alunecările de teren, solul fiind argilos, risca să se surpe în urma unor ploi abundente.

Ne îndreptam spre următorul sat, Onceşti, şi începe să apară o uşoară osteneala, fac câteva popasuri, sunt depăşit de alţi câţiva biciclişti, care mă salută fără să ne cunoaştem, oamenii păstrând omenia de altădată a ţăranului român, ca în majoritatea satelor româneşti. Merg mai departe, continuând să mă desfăt cu frumuseţile din jurul meu şi să mă umplu de tinereţea emanată de miresmele primăverii, în ciuda faptului că au fost retezaţi toţi plopii din jurul drumului, care dădeau o frumuseţe aparte. În dreapta şi în stânga se aflau pe aproape tot traseu dintre Giurgiu şi Buciumeni o minunăţie de plopi falnici, de peste 8 metrii, iar când le da frunza şi-i bătea vântul de toamnă, îţi era mai mare dragul să priveşti în jur.

De plopii din Giurgiu s-a îndrăgostit şi Mihai Eminescu, care l-au inspirat când a scris poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, atunci când mergea la o iubită de a lui din oraş, pe o stradă lăturalnică parcului „Alei”, pe perioada cât a locuit în Giurgiu.

Revenind pe drumul dinspre Ghizdaru spre Onceşti, nu mai găsim plopi, dar găsim un stejar secular şi lângă el o troiţă superbă, repictata recent, micuţă, în care abia are loc o persoană, dar care e un loc de odihnă sufletească cum rar mai găseşti în bisericile noastre, poate doar pe la o mănăstire. Mântuitorul era aşa de viu acolo alături de sfinţii arhangheli încât am rămas puţin să mă rog, şi cu inima uşurată am mers lângă stejar şi am contemplat puţin, la fel de fascinat de frumuseţea din jurul meu, ca pe tot parcursul drumului. Sper să supravieţuiască bietul stejar, care avea un frate mai mare chiar la câţiva metri de el, dar a fost tăiat şi furat, alături de acoperişul fântânii, furat cu tot cu parii de lemn care-l susţineau şi ţigla ce-l acoperea, care se afla şi ea la în împrejurimi.

Merg deci mai departe, cu inima uşurată de dulceaţă dumnezeiască ce am gustat-o la sfânta troiţă, ajung în satul Onceşti, mă îndrept spre Radu Vodă, o comună aflată la 2 km de comună Buciumeni, unde mă opresc două femei în vârstă să mă întrebe dacă merg înspre Buciumeni, al cui sunt, apoi descoperim că suntem rude mai depărtate. Femeile acestea, priveau la mine cu o admiraţie specifică mamei care se miră de frumuseţea copilului ei, erau parcă în stare de contemplaţie, cu inima plină de bucurie, povestindu-mi că au şi ele băieţi mari şi frumoşi aşa ca mine, iar la plecare primesc din tot sufletul urări de bine şi să îmi găsesc o fată cuminte şi frumoasa să mă însor.

Câtă linişte, cât calm la aceste femei. O verişoară de a ei fusese botezată de tatăl bunii mele, deci, prin urmare, eram neamuri. Tanti Lucica, sora ei, care era verişoara cu mamaia, botezată de strabunicu’ îmi spune şi mie „nașicule” când mă vede. E drept, oamenii aceştia n-au fost distruşi lăuntric de televizor, chiar dacă au şi ei acum televizoare şi antene cu emisie digitală, dar păstrează din dragostea creştină ce predomina altădată toate satele româneşti, şi vezi după expresia feţei lor, care se luminează, că se bucură sincer să te vadă.

Ajung în sfârşit la destinaţie, întâmpinat cu nerăbdare, cu masa pusă, binemeritată după un aşa efort şi pentru a prinde putere de muncă. Avem de scos arbuşti, de săpat, de sădit arpagic, morcovi, fasole, apoi trebuie să merg după urzici şi ştevie, să adun salată verde proaspătă şi usturoi verde, direct din grădină, sădite de mine şi de bunica şi îngrăşate natural, cu găinațul pe care l-am strâns când am măturat astă toamnă în podul plin cu porumbei.

Este vremea postului, lăsat de Dumnezeu, pentru binele omului, ale cărui beneficii le recunoaşte până şi medicină modernă. Postul nu se ţine cu E-uri, care de multe ori sunt extracte din carne sau lapte, puse în tot felul de pateuri de post, cărora li se face reclame cu tentă erotică şi care te duce cu gândul în altă parte decât la rugăciune şi zdrobirea inimii, ci cu produse cu adevărat naturale. Nu e greu să iei bicicleta şi să ieşi puţin din oraş, să mergi la pădure după urzici, păpădie (rucolă), să îţi aduni o plantă pe care o poţi usca şi pe balcon pentru ceai, să culegi măceşe, pentru a da organismului un surplus de vitamina C, să cauţi pe la marginea satului nişte ştevie să îţi cureţi colonul, mai eficient decât cu alte medicamente, care sunt şi foarte scumpe pe deasupra şi nu au efectul alunecos al şteviei care îţi curăţă efectiv colonul.

O săteanca de aici a fost în Italia, cu şefa ei la restaurant şi a comandat salată de păpădie, care era cea mai scumpă acolo, şi a rămas mirată, spunându-i italiencei ca ea nu mănâncă aşa ceva, pentru că în România ea da păpădie la porci. Dacă am şti noi câte comori găsim în natură, de primăvara până toamna şi am şti ce e folositor organismului şi ce nu, aşa cum ar trebui să ştim şi ce e de folositor sufletului şi ce nu este, am vedea în biserică raiul, Sfânta Împărtăşanie, Trupul lui Hristos, Sfinţii şi îngerii din icoane, prezenţi alături de noi în sfintele biserici, nu ne-am mai plânge atât de vremurile în care trăim, am găsi posibilităţi să ţinem şi posturile şi să ne hrănim aşa cum Dumnezeu hrăneşte până şi păsările cerului, faţă de care suntem mult mai presus.

Din păcate, bunicii mei nu mai locuiesc nici ei aici, mergem pe acolo din când în când, să ne îngrijim puţin de grădină, şi de restul gospodăriei, şi cam atâta. Bunicul meu ar sta mereu, deşi el este născut şi crescut la oraş, bunica mea fiind din sat, venită la oraş, o femeie foarte muncitoare, curată, darnică din fire şi iertătoare, dar căreia nu-i place deloc viaţă la ţară, dorind de mică să plece de acolo.

Până să se îmbolnăvească bunicul, şi să se opereze la inimă, acum 5 ani, stătea acolo până ce venea iarna, venind doar o zi la Giurgiu, pentru aprovizionare şi să ne mai ia şi pe noi să mai stăm cu el câteva zile. Vacanţele mi le petreceam mereu alături de el, până ce mi-au cumpărat ai mei primul computer şi pierdeam câte 10-12 ore, sau poate şi mai mult pe tot felul de jocuri, până la 5 dimineaţa, deformându-mi şi vederea, şi coloana…

Deşi simţeam un dor nebun să merg la ţară, după o zi, ispita butonării calculatorului mă trăgea spre oraş, şi nu mai răbdam nici un pic şi doream să vin cât mai repede acasă. Dar în timp, realizând prostia care am făcut-o, cu ajutorul sfinţilor din închisori, mi s-a făcut un dor enorm de tot ce-i românesc, mi s-a făcut dor să învăţ ce e munca adevărată, să fiu mândru că mă trag din ţărani şi că am crescut la ţară, să iau sapă în mână, lopata, furca, şi să trec la treabă, să recuperez tot ce am pierdut şi să mă deprind cu munca aceasta care l-a înnobilat pe ţăranul roman de milenii întregi, scăpându-l prin ea de patimi şi aprinderi ucigătoare de suflet, alături de post şi rugăciune. Aşa s-a mântuit ţăranul, nu în birouri, în maşini scumpe, în piscine şi jacuzzi, cu pateu de post şi caşcaval vegetal, ci cu trudă multă, cu sudoarea frunţii. Când auzeau clopotele, lăsau jos sapa, pe câmp şi alergau direct la vecernie, mâncau ceapă cu mămăligă, dar nu aveau nici cancer la sân, nici autism de la vaccinurile care conţin mercur, şi, cum ne spunea părintele Iustin de la Oaşa, aveau botniţe la gură, de frică să nu guste vreun bob de grâu sau de strugure, muncind ca rob pe propriul pământ. Şi au aşteptat, şi s-au rugat la Dumnezeu, şi iar au aşteptat, şi s-au ridicat prin Gelu, prin Glad, Menumorut, Ştefan, Mircea, Mihai, Matei, Iancu, au luptat în două războaie să ne lase astăzi o limbă şi o ţară de care noi am ajuns să ne ruşinăm.

Bineînţeles că lucrurile nu mai sunt la fel ca atunci, şi nici ţăranii de acum nu mai sunt ca altă dată, nu se mai trezesc la ora 5 să meargă cu plugul, nu se mai înghesuiesc la biserici în duminici şi de sărbători, în sat aici preotul face slujbă de multe ori doar el şi cântăreţul, în timp ce unii săteni ies chiar în a doua zi de Paşti la Câmp.

Ne putem mântui oriunde dacă avem mintea şi inima la Dumnezeu, chiar dacă pe mine natura mă linişteşte şi mă apropie mai mult de Dumnezeu. În detenţie sfinţii închisorilor nu vedeau lumina soarelui cu anii, dar aveau inimile în Domnul şi s-au mântuit.

Fie că acest articol să fie spre odihna sufletească a cititorilor aşa cum mă odihnesc eu când intru în lumea aceasta profundă Românie. Eu văd încă de aici raiul, natura aceasta neschimbată mă odihneşte aşa cum scriu sfintele cărţi că raiul odihneşte sufletele la trecerea noastră din această viaţă pământească.

Seara, cum se întunecă, îţi este mai mare dragul să stai întins, să asculţi cum cântă pasarelele, cum cântă greieraşii, care ţin parcă o continua liturghie şi dau neîncetat, în felul lor, slavă Creatorului. Seara, în Valea Screzii, pe altarul de vară, improvizat pe noi în deal, când începeau să cânte greierii, părintele Marian ne spunea că şi ei liturghisesc împreună cu noi. Ce să mai vorbim de serile de vară, la ora 12 noaptea, când stăm împreună cu vărul meu, acasă la unchiul Gigi, şi ne spunea poveşti de Alexandri, ne povestea de bătăliile lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, în liniştea nopţii, într-o tăcere mormântală, la lumina uşoară a becului, aprinsă doar să ne vedem puţin fetele… Alţi oameni ar da orice să plece de acolo, în timp ce alţii ar da orice să se mute aici.

Don Quijote săracul, vedea peste tot castele cu prinţese, lumea cu mintea stricată vedea cârciumi şi ospătăriţe de moravuri uşoare, pentru că mintea lor stricată vede ce e stricat, iar astăzi mintea stricată a ajuns la apogeu, pornografia aduce omul să vadă în om obiecte sexuale. Aici ajungem atunci când uităm de Dumnezeu, ne stricăm minţile şi vedem totul stricat în jurul nostru.

Viziune ortodoxa asupra victoriei Stelei cu Ajax Amsterdam

Victoria Stelei asupra lui Ajax Amsterdam inseamna pentru mine nu doar un rezultatat banal al unui meci de fotbal, o intrecere intre 22 de barbati care alearga dupa o minge , o intrecere nebuneasca , ci o minune Dumneiasca, pentru ochii celor ce vor sa vada. Este o parere personala, la care nu este obligat nimeni sa subscrie, dar il rog sa citeasca cu atentie ceea ce am de spus !

Poate fi fotbalul o cale de poticnire in calea mantuirii? Cu siguranta, da. Dar poate fi si o cale de apropiere de Dumnezeu? Nomal ca poate, au existat si exista in continuare atatia fotbalisti credinciosi, unii dintre ei au devenit calugarii, altii crestini traitori, si-au facut familii crestine, au ajutat pe  nevoiasi si sunt un model pentru societate, dar ce-i drept putini.

Inca din momentul in care am aflat cu cine a cazut Steaua, pe cand ma aflam in tabara de iarna de la Manastirea Oasa anul trecut, mi-am spus ca Steaua nu are cum sa fie invinsa de catre olandezi, stiind foarte bine ca Amsterdamul este orasul in care uraciunea pustiirii se afla la tot pasul, tentatiile sunt pste tot, de la droguri, sex shop la vedere, prostitutie in plina strada si oferte de relatii homosexuale   si alte scarbosenii.  Nu pentru faptul ca noi romanii, printre care jucatorii stelisti sau suporterii am fi niste crestini  adevarati, exemple de traire si marturisire a credintei  , dar totusi, noi nu am ajuns in stadiul in care orice patima  sa fie considerata normalitate ca la ei.

Patronul Stelei, cunoscut ca un contestatar al fenomenului homosexualitatii si  pervertirii sexuale, care marturiseste credinta si valorile familiale, a fost invitat initial si apoi i s-a refuzat sa mai participe la un pranz organizat de olandezi inaintea meciului, in urma sesizarilor venite din partea organizatiilor homosexuale. Era chiar perioada in care directorul Muzeului Taranului Roman a acceptat colaborarea cu homosexualii in luna LGTB-ului, in ciuda protestelor venite din partea unor asociatii care lupta pentru valorile crestine din tara noastra. Mi-a venit sa plang, sa va spun sincer, cand am auzit treaba asta.  Se vede clar ca suntem discriminati, priviti de sus de catre adeptii noi religii europene politice corect,  care actioneaza dupa deviza “Nu toleram pe cei intoleranti” , ca nu exista deloc bun simt in aceasta lume a faradelegii ce vor sa o extinda in toata Europa crestina, cine nu se supune este acuma doscriminat discret si umilit .

Mi-am dorit din toata inima mea de crestin si de roman, sa invingem,  nu pentru banalele rezultate si statistici din fotbal, ci pentru a le arata ca nu suntem niste paria care pot fi manevrati in totalitate ca mafia politicianista care ar fi in stare sa adopte pana si necrofilia pentru a le fi pe plac si sa linga o firimitura mizerie poleita de la masa lor .

Am asteptat meciul retur, in care aveam nevoie de un meci foarte bun, in tur fusesem invinsi cu 2-0, iar noi trebuia sa intoarcem rezultatul pentru a trece de ei. Inaintea meciului , Becali Declara : “Daca vrea  Domnul Hristos  batem, daca nu, nu batem, El este imparatul lumii”. Desi foarte increzator si cunsocut pentru declaratiile pline de mandrie si orgoliu, de data aceasta a fost smerit si a lasat totul in baza Domnului.  Gand la gand, si eu m-am gandit tot timpul la faptul ca Dumnezeu ne poate ajuta sa le dea  o palma olandezilor si sa vada ca la Dumnezeu e cu putinta tot ce e la om cu neputinta.

Asta se intampla in ziua precedenta unei mari vcitorii a ortodoxilor romani : Boicotarea proiectiei filmului “The kids are allright” la Muzeul taranului roman , un film de propaganda homosexuala, criticat dur de conservatorii americani, argumentad faptul ca aceste filme si aceasta politica homosexuala duce la distrugerea valorilor morale ale familiei crestine din America.

Am vazut filmari de acolo, cum o mana de oameni care lupta pentru demnitatea Romaniei, a valorilor noastre, a familiei, si doresc sa alunge spurcaciunea din acel loc, cantand “Mantuieste Doamne poporul Tau, Si binecuvinteaza mostenirea  Ta” si “Aparatoare Doamne”, deranjand duhurile necurate din acei promotori ai perversitatii.

Desi filmul era interzis minorilor sub 15 ani, intrarea era libera ! Cum este posibil? Si nimeni nu a venit sa-i sanctioneze, iar politia in loc sa  ia la intrebari pe cei ce au organizat acest eveniment, au luat datele celor care au impiedicat aceasta proiectie.

Atunci am simtit ca nu suntem rapusi, ca Dumnezeu ne iubeste si ne asteapta pe toti la pocainta si demnitate. Gestul lor a fost un gest probabil simbolic pentru unii, asa cum simbolica a fost pentru ei si lupta din munti a grupurilor de partizani romani, nefiind sustinuti de mare parte a celor care s-au ferit sa ia atudine impotriva comunismului si sa se alature lor in duhul stramosilor, dar in realitate un gest de marturisire a credintei din partea poporului roman. Nici nu se asteptau la o rezistenta a noastra , ei cred ca toti sunt de unt , ca nu mai avem oameni cu atitudine si demnitate,dar iata ca s-au inselat.

Revenim la meciul de fotbal. Suporterii din tribuna, unii de tot rasul, la bustul gol, pe un frig de ingheta apele, dar si lume decenta, mame cu copii, fete si baieti care se rugau continuu la Dumnezeu, parca toti sperau la o minune Dumnezeiasca, la un ajutor divin, acea forta pe care mentalitatea europeana iluminista nu o vede, si pe care o ignora, dar ea intervine intotdeauna atunci cand este cazul.  Cine a citit “Razboi si pace” stie foarte bine la ce ma refer. Tolstoi surprinde foarte bine tabloul luptei din toate punctele de vedere, de la ultimul taran pravoslavnic, pana la dreptcredinciosul comandant suprem Kutuzov, care binecuvanta pe toti generalii si aghiotantii sai cu semnul crucii, si care vedea intotdeauna puterea lui Dumnezeu in luptele ce simtea dinainte ce la va pierde si in cele ce urma apoi sa le castige.

Francezii priveau de sus ortodoxia, aveau o credinta formala, sincretista, Napoleon discredita pe rusi si sansele lor, vazand in rasariteni niste primitivi care nu pot accepta ideile iluministe, ale revolutiei franceze, si trebuiesc neaparat pusi la punct, supusi si educati in spiritul  progresist impus de el.

Ei bine, armata mult mai bine echipata si superioara numeric a francezilor, primeste o grea lovitura la Borodino, unde, desi castiga batalia pierde mare parte din efectivul de armata, riscand chiar sa piarda aici razboiul intreg. Aceasta victorie  a fost in opinia lui Tolstoi o infrangere, pentru ca francezii de atunci s-au comportat ca niste fiare,desi pareau a fi buni, propovaduiau ordinea si disciplina, ocupau orice casa doreau, jefuiau pe tarani de valori si provizii, ceea ce a dus la anarhie in intreaga oaste si conducere franceza.In schimb rusii, pentru rugaciunile sfantului Serafim de Sarov, Dumnezeu i-a miluit, iar pentru cativa drepti din oastea si tara Rusiei, Dumnezeu a dat forte nebanuite poporului rus ,si au reusit sa infranga si sa goneasca armata franceza, ceea ce la prima vedere parea imposibil.

Ei bine asa s-a intamplat si in meciul Stelei cu echipa Ajax.  Tot meciul am simtit ca traiesc la intensitate, cu emotii, cu teama, dar cu credinta in Dumnezeu, privind imagini din tribune cu fani ai Stelei care asteptau ajutor divin pentru a invinge. Imagini care arata o alta Romanie ! Desi in tribune unde vedem tot felul de nebunii si manifestari neortodoxe, acum vedeam oameni cu credinta, cu speranta, ei vedeau ca Dumnezeu da putere fotbalistilor,si doar El poate lua puterea celor tari si sa intareasca pe cei slabi. S-a ajuns la executarea loviturilor de departajare, Steaua castigase tot cu 2-0, cum o facuse Ajax in tur, si s-au executat lovituri de departaje, pentru a se decide invingatoarea. Steaua facuse un meci nemaipomenit, eu asteptam victoria si tremuram tot, imi era frica sa nu imi cedeze inima, eram fierbinte, ma uitam la icoane si suspinam, vedeam fani ai Stelei cum vazusem la meciul Anglia-Romania de la Campionatul European din 2000 castigat de noi dramatic cu 3-2, cu fani care au sperat pana la final si care sarutau cruciulitele de la gat si se inchinau pe parcursul jocului.

La aceste lovituri de departajare, e nevoie de psihic, de concentrare, de stapanire de sine, din partea tuturor celor din echipa, mentalul colectiv, moralul echipei, asa cum vedea Tolstoi in moralul superior al armatei ruse in fata celei franceze. Si asa a si fost !

Parca am fost in acelasi gand cu patronul Stelei, care spune ca i-a fost frica sa vada finalul de meci, dar cand a vazut un copilas de 12 ani cum se ruga, si oameni din tribune cu mainile impreunate in rugaciune,  si-a dat seama ca Dumnezeu nu ne poate lasa, cand ei in Amsterdam au numai droguri si sex shopuri, nu aveau cum sa ne bata , ca spiritul este superior materiei, victoria este de la Dumnezeu.

Si asa si cred ca a fost. Victoria Stelei, ramane in palmaresul echipei, raman niste amintiri,  fotbalistii castiga niste bani, clubul la fel, dar oamenii aceia asteptand cu nerabdare semn de la Dumnezeu, in duhul rugaciunii, copiii crescuti si educati in familii crestine, morale, au intrat in comuniune cu Dumnezeu, intarind credinta si fiind macar cateva zeci de minute cu gandul la Dumnezeu.

Celor care au inteles minunea se vor folosi duhovniceste de acest meci, celor cu alte apucaturi si idealuri nu le va folosi la nimic.

”Indrazniti, Eu am biruit lumea” – ne spune mantuitorul Hristos.

Homosexualitatea – între propagandă și vindecarea în Hristos

“Ştiu că lumea este condusă, în bună măsură, de o mafie homosexuală, dar asta nu trebuie să ne impresioneze prea tare” (Horia Bernea)

Luna aceasta, cu sprijinul Uniunii Europene, are loc în România şi în alte ţări europene, luna istoriei homosexualilor, bisexualilor, travestiţilor şi lesbienelor, eveniment care urmăreşte să pângărească imaginea celui care a fost un contestatar declarat al lor, Horia Bernea, un luptător pentru Cruce, un om care vedea cu totul altfel valorile europene. Chiar dacă prevăzuse puterea promotorilor homosexualităţii în politică, Horia Bernea îndemna la demnitate, trăire creştină, şi să nu ne temem de propaganda lor, dar astăzi s-a ajuns prea departe.

Conform DEX-ului, homosexualitate = Perversiune sexuală care constă în atracția sexuală față de indivizi de același sex; pederastie, inversiune sexuală, invertire sexuală.

Legislaţia românească pedepseşte orice prejudiciu adus de homosexuali demnităţii umane, chiar dacă în 1996 s-a modificat constituţia la cererile mai marilor Europei în favoarea homosexualilor. Sunt prevăzute pedepse cu închisoarea pentru cei care îndeamnă la astfel de relaţii homosexuale pe ceilalţi, pe cei care care întreţin astfel de relaţii cu minori, sau dacă aceste relaţii duc la sinucideri, legea prevede pedeapsa de la 5 la 25 de ani de închisoare.

Printre parterenii aleşi de organizatorii acestui festival păgân se afla şi Muzeul Ţăranului Român, muzeu care a luat fiinţă datorită strădaniilor pictorului Horia Bernea, fiul filozofului mărturisitor Ernest Bernea, de a cărui muncă doresc să îşi bată joc astăzi vrăjmaşii ortodoxiei româneşti, în parteneriat cu actualul director al muzeului.

Deşi numeroase asociaţii ortodoxe în frunte cu “Alianţa pentru Demnitate Naţională” condusă de Iulian Capsali, “Asociaţia Ortodoxia tinerilor”, “Familia Ortodoxă” , “Pro Vita Bucureşti”, “Asociaţia Christiana” şi alte asociaţii ortodoxe, au trimis o scrisoare deschisă conducerii muzeului, dar directorul actual a răspuns exact ca politicienii români când sunt traşi la răspundere, cu un limbaj de lemn, cu sofisme, încercând să se disculpe şi să arate supunerea faţă de comisia europeană şi de ambasaba SUA, cea care care sprijină continuu de după 90 încoace propaganda homosexuală în România. Prin această colaboare tacită directorul s-a delimitat totodată de valorile pentru care a luat fiinţă acest muzeu, valorile creştin ortodoxe. Dar față de perversiuni se pare că nu.

 

În anul 1953 muzeul a fost numit Lenin Stalin, şi folosea propagandei comuniste, dar după 90 o mână de creştini evlavioşi au încercat să-i redea țăranului demnitatea de ţăran autentic, drepcredincios, şi să fie reprezentat cum se cuvine, nu o unealtă a unui regim ateu. Din păcate astăzi, noii propagandiști ai revoluției sexuale se folosesc de credinţa, arta, cultura şi meşteşugul ţăranului român într-o direcţie opusă celor la care au aspirat strămoşii noştri, valori care ni se fură sau ne sunt terfelite în faţa noastră.

Iar aceasta nu este prima tentativă de batjocorire a muzeului de către propria conducere. În timp ce muzeul era condus de către Vintila Mihăilescu, fostul director al muzeului, a fost desfiinţată expoziţia de pictură “Crucea” pe motivul de a nu aluneca în idolatrie pentru Horia Bernea , apoi s-au organizat conferinţe despre energiile zen în ziua prăznuirii Sfântului Mucenic Gheorghe în studioul “Horia Bernea”, aufost proiectat tot aici filmul satanic “Antichrist” , iar asta mă duce du gândul la o răzbunare la adresa domnului Bernea, comandată de către intelectualitatea păgână, care a fost împiedica să se manifeste imediat după revoluţie, aşa cum ar fi dorit, şi cum acţionează astăzi cu atâta obrăznicie.

Pentru propagandă vor folosi după cum declară chiar organizatorii ei o serie de proiecţii de filme, teatru, discuţii, petreceri, la care sunt invitaţi nu doar cei care au astfel de devieri, dorind să sensibilizeze opinia celorlalţi şi să câştige militanţi pentru cauza lor. Astfel de mijloace foloseau şi comuniştii când au implementat noua lor orânduire socială. Au înlocuit apoi sărbătorile creştine cu serbările ateo-comuniste, după cum astăzi se încearcă înlocuierea treptată a sărbătorilor creştine cu tot felul de sărbători şi festivaluri ale perverşilor sexuali, ale feministelor, zile ale pământului, ale muncii şi altele de genul acesta.

Nu găsim în calendarul Europei printre sărbătorile majore Crăciunul, dar Ramadanul este declarat sărbătoare majoră. Nu se serbează triumful creştinismului în Europa, nu se dedică nici măcar o zi în care să fie memorat Împăratul Constantin, primul împărat creştin care a schimbat fața Europei, nu se dedică nici o lună oficială, nici o zi, nici un eveniment cultural dedicat creştinării Europei, culturii creştine, martiriului creştin, eliberarea de sclavagism şi de orgiile păgâne pe care a dus-o Mântuitorul Hristos, nici măcar rolul cultural al creştinismului nu mai este recunoscut. În schimb, orice perversiune, orice anomalie este ridicată la rang de virtute şi trebuie găsiţi militanţi pentru cauza lor.

În Franţa se luptă de peste 200 de ani împotriva lui Dumnezeu pe față, în numele democraţiei şi al dreptăţii sociale, de la 1789, dar abia de curând antihriştii revoluţionari au reuşit să legalizeze căsătoriile homosexuale , deşi nu au mai ţinut cont de nici un fel de valoare democratică propovăduită de ei. Aproxiamativ 1 milion de oameni au protestat împotriva acestei legi anormale, dar parlamentarii francezi, cu excepţia unei părţi nesemnificative, a aprobat această lege, ignorând poporul pentru ale cărui drepturi pretinde că se luptă.

Revoluţia Franceză a fost un început de drum în răsturnarea vechilor valori creştine și de aici au pornit ideile socialiste, anarhiste ca mai apoi să se ajungă la revoluţia bolşevică.

Tinerii ruşi care mergeau la studii în Franţa au fost vrăjiţi de ideile revoluţionare, aducând-le în ţara lor şi răspândindu-le celor orbi la minte. Asta se întâmpla când intelectualitatea este orbită de marile pseoduvalori ale vremurilor, distrugând orice fel de valoare autentică, orice fel de demnitate umană, ajungând la nihilism. Astăzi, după atâția ani de teroare ateistă, în Rusia sunt interzise orice fel de manifestaţii homosxuale, dar se găsesc tot felul de teribilişti care spun că vor mărşălui chiar ilegal, şi provoacă scandaluri în presa occidentală, Rusia primind mai multe sancţiuni din acest motiv. Cu toate acestea politicienii ruși nu fac nici un compromis cu neleguitii. Dar ridic un mare semn de întrebare: manifestările anarhice au fost sancţionate și de conducerea ţaristă aproape 1 secol, dar totuşi, în 1917 inevitabilul s-a produs. Se va produce şi în restul Europei, cu alte metode decât cele violente, prin războiul psihologic şi al constrângerilor economice şi politice, o revoluţie homosexuală?

Homosexualitatea duce de foarte multe ori la boli grave, fizice şi psihice ce pot produce moartea. Virusul Hiv şi cel hetapic, de exemplu, poate fi contactat mult mai uşor de către un homosexual, decât un heterosexual, în plus homosexualii îşi pierd respectul de sine, sunt mai predispuși la depresii, boli psihice şi ajung de multe ori chiar la suicid.

Jamey Rodemeyer, un adolescent de 14 ani care s-a sinucis, declara înainte: „Lady Gaga mă face atât de fericit. Mi-a arătat că m-am născut astfel. Şi ăsta-i sfatul pe care vi-l dau, de la ea: «Eşti născut astfel. Tot ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi ţii fruntea sus şi vei ajunge departe…»” Şi iată cât de departe a ajuns dacă a urmat sfaturile divei Lady Gaga.

După cum spuneam, această revoluţie anticreștină se întinde pe secole, a durat şi vă mai dura poate încă câteva secole, până la sfârşitul veacurilor. Am vorbit de Revoluţia Franceză şi ideile ei care nu au pierit, care nu au luat naştere de atunci ci de la căderea lui Lucifer, care tot luptă cu Dumnezeu şi creaţia Sa.

„Cultura iubirii nu se va schimba peste noapte, aşa că am început treptat. Dar voi sunteţi răspunsul, voi sunteţi viitorul!”. (Lady Gaga)

O spun cu gura lor aceşti “binefăcători” că lupta continuă, această urâciune a pustiire e plănuită de mult, dar datorită delăsării noastre, a celor care ar trebui să fim sarea pământului, Dumnezeu le permite să câştige teren. Foarte mulţi din păcate au căzut în ghearele acestor fermecători revoluţionari care de-a lungul timpului s-au folosit de milioane de suflete nevinovate pe care le-au păcălit şi făcut să lupte pentru cauza lor şi au sfârşit tragic.

Lady Gaga este de altfel o susţinătoare a homosexualilor pe care-i sprijină şi financiar şi în public. Ea îşi îndeamnă adepţii la luciferanism prin autoadorare, autocompătimire, ceea ce dă naştere tuturor perversiunilor şi depărtarea de Dumnezeu. Singura revoluţie adevărată a făcut-o Iisus Hristos, atunci când a creat omul nou, omul care se luptă cu patimă, cu fărădelegea, pentru a dobândi Raiul pierdut, nu cel care încearcă să şi-o justifice. Acela care vrea să justifice patima în numele iubirii şi nu să o condamne, nu iubeşte, ci (se) amăgeşte.

În numerele trecute ale revistei Familia Ortodoxă găsim articole în care se arată că programa școalară din ţări precum Spania sau Germania prevăd educaţia sexuală a copiilor începând de la 5 ani. În acest tip de educație copiilor li se spunecă relaţii sexuale normale pot fi practicate cu persoane de acelaşi sex şi cu animale, iar în desenele animate ” X-men” , doi “super-eroi” homosexuali se căsătoresc între ei.

De aici mintea copilului devine stricată, de aici apar confuziile, atracţiile nefireşti către persoane de acelaşi sex, sau poate şi către dobitoace, apoi vine Lady Gaga, şi alţi fii ai pierzării care le spun că e normal să fie aşa, să lupte pentru cauza lor, și abia la urmă vedem unde ajung aceste biete făpturi.

Dar, cine este fără de păcat să arunce cu primul cu piatra. Şi noi suntem oameni, şi avem păcatele noastre, şi noi avem aprinderi spre desfrânare, şi orice relaţie sau gând la desfrâu te face vinovat în faţa lui Dumnezeu ca şi pe homosexuali. O serie de bărbaţi au fost intervievaţi în privinţa homosexualitaii practicate între bărbaţi, iar mulţi au spus că sunt împotrivă, dar când au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu relaţiile de lesbianism au răspuns afirmativ. Acei bărbaţi sunt la fel de păcătoşi la fel ca şi cei pe care-i condamnă.

Cu toate acestea, homosexualii sunt fraţi ai noştri în Adam, iar unii dintre ei şi în Hristos, de aceea dorim îndreptarea lor, dar nu suntem de accord cu patima lor şi cu promovarea ei. Dorim să fim scutiţi de marşuri, manifestări şi alte afişări indecente ale lor în public, în centre universitare, în şcoli, teatre, muzee şi alte locuri pe unde se cuibăresc, şi orice fel de propagandă ascunsă în filme, desene animate emisiuni TV, etc.

Sunt psihologi și mai ales duhovnici care pot trata homosexualitatea, ei pot fi ajutaţi dacă vor o viaţă normală, dar trebuie să îşi dorească asta, să iasă din minciună, pentru că Domnul le dă puterea să se ridice din această patimă.

Modele de fotbaliști morali într-o lume a fotbalului imorală

 

M-am gândit de foarte multe ori şi am reflectat la problema aceasta şi sper, slavă Domnului! să fie în Duhul Adevărului şi nu spre smintirea celorlalţi ceea ce am să scriu în continuare, şi să fie spre limpezirea minţii mele şi a celorlalţi din jur!

Fenomenul sportiv, şi în general cel fotbalistic poate fi o unealtă foarte bună a satanei care poate pierde sute de milioane de suflete, nu prin sportul în sine, ci prin ideologia, idolatria ce se creează în jurul acestui fenomen, care speculat de stăpânirile întunecate ale acestui veac pot duce în prăpastie o lume lipsită de credinţa în Dumnezeu, pe trestiile pe care le bate vântul, aşa cum m-a bătut şi pe mine o perioadă îndelungată!

De multe ori m-am gândit să renunţ definitiv la a mai viziona vreun meci de fotbal, de a mai citi şi asculta vreo ştire sportivă, dar mi-am dat seama că asta nu se poate aşa deodată, iar problema era de fapt la mine şi la cum abordez eu acest fenomen!

Mulţi dintre comentatorii tv şi criticii sportivi numesc fotbalul drept o religie, chiar unii dintre fani au făcut din aceasta o religie, risipind energie enormă, timp liber ce ar fi putut fi petrecut alături de Dumnezeu, familie, prieteni, servici, lectură, sau alte treburi folositoare, istovind astfel sufletul şi făcând din fotbal un adevărat idol.

Spaniolii au făcut chiar blasfemia de a numi pe unii fotbalişti drept „sfinţi”, cazul recent al portarului Iker Casillas poreclit de fani şi de presă drept „sfântul Iker”. Alt comentator de fotbal cita pe o profesoară de religie din Germania care era întrebata de un copil cum să se apropie de Dumnezeu, iar ea îl îndemna să ia o minge de fotbal şi să se joace.

Nu pot să nu îmi amintesc cum pierdeam chiar eu ore întregi, chiar jumătate de zi aşteptând un meci de fotbal important, urmărind tot felul de comentarii, transmisii de la stadion cu 4-5 ore înainte de meci, tot felul de zvonuri, insinuări, şi alte gogomanii presărate de comentatorii TV pentru a ţine în suspans mii şi milioane de fani înrobiţi de jugul acesta idolatric, care, depăşind limitele normale, devine chiar o religie, fotbaliştii idoli, şi ce idoli… de tot râsul.

Mulţumesc lui Dumnezeu încă odată că m-a trezit şi acum pot gândi altfel acest fenomen, pot vedea picioarele acelea subţiri ca în tabloul lui Dali în care era înfăţişată ispitirea sfântului Antonie, şi îmi dau seama cât de naiv am putut fi, cum de oare puteam să mă hrănesc cu asemenea nimicuri, să pierd timp, să aştept săptămâni întregi meciuri de fotbal de pe urma cărora aveam de multe ori insatisfacţii, şi când echipa favorită nu câştiga, eram apoi câteva zile dezamăgit profund, de parcă cine ştie ce necaz aş fi avut…

Dacă m-aş pregăti pentru praznicul Învierii sau al Naşterii Domnului în post, rugăciune, citirea cărţilor sfinte, milostenia faţă de aproapele, cugetând la scrierile Sfinţilor Părinţi cu râvnă cu care mă pregăteam de vizionarea unui campionat european sau mondial de fotbal ce bine ar fi…

Unde mi-a stat mie inima atâta vreme? Şi dacă ne gândim la ce spunea părintele Paisie, să avem grijă unde lăsăm inima, ca femeile care râvnesc la cele de dinafară, le pare rău dacă nu îşi cumpără o anumită podoabă, o farfurie cu un vultur bizantin, le rămâne inima acolo, şi nu mai au loc de Dumnezeu, dar mie, oare unde îmi era inima?

Dar până unde poate ajunge nesimţirea drăcească? În urmă cu câţiva ani, genericul dinaintea începerii reprizelor unui meci de fotbal din cea mai vizionată întrecere fotbalistică, “UEFA Champions League” afişa în primele secunde chiar chipul luciferic, dar trebuia să fi foarte atent, era un mesaj subliminal şi dispărea repede. Un frate roman ortodox reuşise să expună aceasta într-un videoclip, arătând ca la o anumită secundă, când punem pauză, apare timp de 1 sec, poate şi mai puţin, imaginea lui Baphomet, zeul idolatrizat de toţi adepţii satanolatriei! Dar văzându-se deconspiraţi, au scos acel generic şi l-au înlocuit. Care să fie scopul? Oamenii entuziasmaţi de începerea meciului, să primească cu bucurie în inimă, fără să realizeze icoana potrivnicului? Alt răspuns nu găsesc!

În 2002 Campionatul Europeanl de fotbal era numit “zeul verii tale”, iar la Campionatul Mondial de fotbal din 2010 din Africa de Sud o caracatiţă uriaşă ţinută într-o cuşcă, ghicea, chipurile, rezultatele fiecărui meci, organizatorii punând în faţa ei 2 farfurii de mâncare, una cu steagul unei ţări, alta cu steagul celeilalte, şi din întâmplare drăcească, sau poate, aşa cum ştim de la sfinţii părinţi, diavolul avea darul de a şti viitorul şi reuşise să anticipeze rezultatele fiecărui meci, iar de unde mânca, echipa aceea câştiga…

Ne amintim de perioada păgână, unde animalele erau considerate zeităţi, se credea că pot ghici viitorul, alţii le aduceau tot felul de jertfe crezând că îi pot ajuta şi astfel cădeau în plasa necuratului. La televiziunea de la noi, toţi comentatorii uimiţi vorbeau de caracatiţa ca de cine ştie ce prooroc, toţi erau fascinaţi, se întrebau ce minune o fi şi asta, dar slavă Domnului, aud şi eu un comentariu ortodox venit din partea lui George Becali: “Ce e aia, să nu mai creadă omul în Dumnezeu, să creadă în caracatiţa, aia e treaba diavolească”.

Dar vă daţi seama câtă lume a crezut în tâmpenia aceea, dacă Federaţia de Fotbal a Spaniei a ajuns să cumpere acea caracatiţă, să o pună în vitrina lor, să o hrănească şi să o expună publicului, făceau planuri pe zeci de ani cu caracatiţa ce urma să fie emblema echipei lor naţionale, dar în scurt timp a murit, nerezistând prea mult în captivitate.

Acum mă amuz uneori când citesc vechile mele caiete, agende unde notam rezultate, clasamente, lipeam poze, compuneam poezii echipei favorite, câtă ardoare şi pasiune aveam atunci pentru acest fenomen, cum urcam pe terasă şi strigam de ieşea tot blocul speriat la balcon când marca “Steaua Bucureşti” un gol important, iar când mergeam la ţară la fel, de mă întrebau băbuţele a doua zi: “tu erai maică ăla de ţipa aşa de se auzea până la mine pe uliţa?”

Nu este un păcat să practici acest sport, ba chiar e foarte bine să mai faci puţină mişcare, să te regăseşti cu prietenii de altădată, sau cu foşti colegi de liceu / facultate la o partidă de fotbal, dacă nu se înjura în tribune şi dacă nu e zi liturgica, poţi merge şi cu familia la câte un meci, dar să nu faci din asta un obicei şi să perturbe liniştea rugăciunii, să urmăreşti tot felul de emisiuni sportive, comentarii, reluări, să vezi cu cine umbla fotbalistul cutare, ce maşină are, cum a vomitat în discotecă, şi alte nebunii.

Atunci când meciul nu intra peste programul de rugăciune, nu intra în conflict cu chemarea la rugăciune, sau citirea unei cărţi sfinte, a unui documentar ortodox sau educativ, urmăresc şi meciul de fotbal, îmi planific din timp dacă e loc de aşa ceva, dar de multe ori, fiind cuprins de o scriere duhovnicească, sau de rugăciune, chiar nu mai am tragere de inimă să urmăresc acel meci, pentru că încetul cu încetul începe să se contureze dragostea de Dumnezeu şi sufletul simte nevoia să nu se mai piardă pe nimicuri!

Mărturisea părintele Arsenie Papacioc că a fost fotbalist în tinereţe. Era poreclit “pantera blondă”, era foarte agil, şi asta l-a ajutat în viaţa duhovnicească, spunea el, l-a ajutat să fie mereu activ, treaz la minte şi ager.

Şi sunt destule exemple de la noi din ţară de fotbalişti care pot fi adevărate modele pentru tineret, dar se preferă modele negative. De ce să arate la televizor cum George Ogăraru şi alţi fotbalişti merg la biserică, au familii creştine, sunt familişti, când tineretul trebuie neapărat imbecilizat şi trebuie să vadă fotbalişti beţi, drogaţi, care schimba iubitele ca pe şosete, maşini de zeci şi sute de mii de euro, şi altele asemenea, iar apoi tot ei arata reportaje cu tineri care ajung să ucidă, să omoare, să batjocorească, de parcă ei nu ar avea nici o vină prin mizeria pa care o oferă pe sticla.

Fostul fotbalist Eduard Bandi s-a retras la 20 de din fotbal pentru a intra în monahism, deşi avea în faţă o carieră strălucită, iar acum este călugăr la Mănăstirea Putna!

Dorin Goian, fostul fotbalist de la Steaua este un alt model de fotbalist familist ce ar putea fi luat drept model de tineri şi nu numai, el a mărturisit cum Sfântul Nectarie a făcut minuni în viaţa sa, ajutându-l în probleme de sănătate şi în cele legate de contractele sale fotbalistice, dar şi în viaţa de familie, iar el, ca drept mulţumire şi-a botezat cel de-al doilea băiat cu numele sfântului.

De altfel este implicat alături de George Ogararu, Mirel Radoi, şi alţi câţiva fotbalişti romani cu frică de Dumnezeu în acţiuni de caritate Provita, este chiar preşedinte al asociaţiei, şi luptător implicat anti-avort, ajutând copiii din asociaţia Provita, iar Ogararu are pe deasupra şi o fundaţie care a ajutat sute de copiii romani talentaţi, dar fără sprijin financiar să îşi urmeze visul în domeniul cultural şi sportiv, şi îi ajută în continuare şi pe alţii. El spune:

“Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.”

Mirel Rădoi este cel care, în urmă cu câţiva ani, a sărutat în public crucea în Arabia Saudit[ şi a arătat-o în public de fiecare dată când a avut ocazia, lucru interzis, riscând pedeapsa capitală. El a spus că nu s-a temut nici o clipă, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. El a scris istorie cu acest gest, deoarece arabii au fost nevoiţi să permită creştinilor din Arabia Saudită să poarte crucea în public, lucru ce era pedepsit de legile dure ale statului islamic. Imamii de acolo se temeau, şi o mărturiseau public, că nu cumva copiii de acolo care îl au drept exemplu să facă la fel ca el, se temeau probabil de eventuale treceri la creştinism a unor coreligionari de ai lor.

Arbitrul Alexandru Tudor, cunoscut pentru rigoarea şi eficienţa din arbitraj, mărturiseşte de asemenea credinţa ortodoxă, şi spune că ar ieşi oricând din fotbal, dar nu are blogoslovenie de la duhovnic pentru asta. A fost crescut într-o familie de nomenclaturişti care se ascundeau să meargă al biserica în timpul regimului communist, iar părinţii lui au fost botezaţi în secret de părintele Galeriu. El mărturiseşte într-un interviu cum a fost ajutat de sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, atunci când se pregătea scoaterea lui din arbitraj. Era un meci de baraj ce trebuia să aibă loc la Suceava, iar el auzise că i se pregătea ceva, după acel meci să primească o notă proastă şi să fie dat afară, şi nu ştia ce să facă. Mergea pe străzi singur, îngândurat, apăsat, nu ştia încotro să meargă, şi apoi a fost stropit dintr-o maşină de către un sobor de preoţi ce ducea moaştele sfântului prin oraş. A doua zi a primit o notă cu mult peste limita, 9,5, iar de obicei în arbitraj mai mult de 8 nu se acorda, iar el a înţeles că a fost o minune a sfântului.

Odată a fost chiar suspendat pentru că a adormit la Mănăstirea Tismana în loc să meargă la hotelul în care trebuia să fie cazat, dar nu s-a plâns de acest lucru. Tot el mărturiseşte: De circ şi pâine e nevoie pentru a conduce vulgul, iar noi suntem circul! Foarte sugestiv nu-I aşa?

Dumnezeu a rânduit ca peste tot să găsim oameni apropiaţi de El, ca să transforme răul în bine, să ne trimită ajutoare la orice pas, numai noi să ne trezim şi să vedem Adevărul. Şi am găsi dacă am vrea destule exemple de fotbalişti romani care merg în pelerinaje, care ţin la valorile familiei ortodoxe, iar eu mă bucur mult să aud asta. În alte ţări a pătruns duhul european, şi nu mai găsim astfel de sportivi dreptcredincioşi, nici măcar credinţa formală nu mai au.

Fotbalul, spunea părintele Tanase lui Ogararu, dacă este un sport, Biserica e cu el, dacă e pierdere de timp, e contra. Uneori fotbalul a distrus oameni şi familii. Au fost fotbalişti asasinaţi de furia fanilor, galerii de fotbal care au bătut cu sălbăticie oameni pentru că simpatizau o echipă diferită, au vandalizat maşini, localuri, au înjunghiat pe alţii pentru nimic.

Fotbaliştii, cei care sunt ce mai câştigaţi, cu salarii destul de piperate în ziua de astăzi, sunt cei mai câştigaţi, şi prieteni în viaţa de zi cu zi între ei, majoritatea, indiferent unde joacă, după meci îşi dau mâna, se întâlnesc, socializează între ei, devin prieteni de familie, antrenorii îşi căsătoresc fiicele cu fotbalişti de la echipe adverse, s.a.m. d, iar ceilalţi pierd timp, bani, energie, sau poate, Doamne fereşte, în final chiar mântuirea cu care nu este deloc de joacă!

Echipele studenţeşti erau o mândrie pentru tineretul ţării, fiecare universitate de prestigiu din ţară avea o echipă de fotbal la care jucau chiar studenţii cei mai talentaţi la acest sport din universităţile respective. Astfel de echipe cu tradiţie erau în Bucureşti, Craiova, Iaşi, Cluj, Timişoara. Se adunau să-i vadă o mare parte a intelectualităţii de pe atunci, iar suporterii se respectau reciproc, existau prietenii legate între membrii echipelor adverse, sportul se practica de plăcere, era folosit spre bucuria practicanţilor şi a privitorilor, bani nu erau aşa de mulţi ca astăzi aruncaţi în fotbal, dar se juca mai mult cu sufletul.

Profesorul Nae Ionescu era preşedinte la echipa de fotbal Unirea Tricolor, o echipă plină de tineri fotbalişti patrioţi, cu frică de Dumnezeu, care în timpul războiului au preferat să lase mingea şi să meargă pe front, o parte din ei şi-au dat chiar viaţa pentru ţara, fiind demni de numele ce l-au purtat şi pentru care au luptat nu doar pe terenul de fotbal, ci şi acolo unde țara cerea sacrificiul pentru apărarea graniţelor naţionale. Vicepreşedintele echipei, Vică Negulescu a fost apoi martirizat de comunişti, deţinut politic ucis în închisoare, devenind astfel unul dintre sfinţii închisorilor comuniste.

Ce frumos ar fi ca liderii de galerii, grupările acestea care umplu stadioanele ar avea modele pe suporterii de altă dată ai fotbalului şi ar face din acest sport un prilej de bucurie şi apropiere sufletească între cei de acelaşi neam şi credinţă cu ei, şi nu motiv de ceartă, vandalism, scandal şi chiar crime!

Aceste lucruri au fost sesizate şi de vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania, care vedea în această barbarie lipsa de civilizaţie a Europei,  spunând că aici nu mai poate fi vorba de cultură, dar nici de cel mai mic nivel de civilizaţie.

Şi în încheiere aş putea să mai vorbesc despre cele mai fierbinţi rugăciuni pe care le aveam când eram copil, pe la 9-10 ani, când mintea era curată, şi vizionam un câte meci de fotbal cu bunicul, mă rugam în jur 30 de minute în timpul meciului, cu întreruperi, ca să poată învinge echipa favorită. Şi doar atunci în timpul meciului mă rugam aşa, seara citeam Îngeraşul, dar nu aşa stăruitor, ci mai mult formal. Eram foarte naiv, aşa este, dar nu mă mai pot ruga acum cum mă rugam atunci, cum rugam pe Domnul şi pe Maica Domnului din toţi rărunchii, şi mi-aş dori din suflet să ajung şi acum la puritatea de atunci, să mai am nevinovăţia aceea, dar pentru păcatele mele am pierdut puritatea copilăriei. Dacă aş reuşi să văd iarăşi lumea cu ochii de copil şi să mă rog ca un copil, nici un rău nu s-ar atinge de mine, oricâtă vulgaritate s-ar presa în jur, nu m-ar afecta.

Depinde cum privim lucrurile, cum ne raportăm la cele din jur, cum ne ferim de rău şi cum alegem binele, ca şi cum am culege ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, ştiind să ocolim zonele unde găsim aluatul otrăvit, mergând direct la aluatul cel bun fără abateri.

Muzica modelează caracterele tinerilor în bine sau în rău

Am asistat cu ocazia taberei de iarnă de la Mănăstirea Oaşa din anul 2012 la o serie de predici şi conferinţe susţinute de părintele Marcel Hancheș despre muzică şi cum ne poate influenţa ea viaţa !

În acest articol doresc să vorbesc despre ce a vorbit părintele, ce am înţeles eu şi ce folos putem avea dacă urmăm îndemnul părintelui Marcel şi vom avea mare grijă în privinţa aceasta, muzica fiind de origine divină, fiind data îngerilor pentru a slăvi pe Dumnezeu, în rai îngerii aduc continuu laudă lui Dumnezeu. Muzica este o condiţie sine qua non de a intra în comuniune cu Dumnezeu! Fără muzică totul ar pieri, încă de aici de pe pământ am simţi prezenţa iadului dacă nu ar mai exista muzica! Dar mare atenţie, nu orice se cheamă astăzi muzica reprezintă cu adevărat muzica!

Degeaba a lăsat Dumnezeu privighetorile, ciocârliile, susurul apelor sau foşnetul pădurilor? Cum ar arăta Crăciunul fără colinde, sau Învierea fără cântarea “Hristos a înviat!”, fără veselia şi bucuria transmisă prin cântec direct către inima omului?

Dar imaginaţi-vă cum ar suna pe lângă aceste minunate cântări îngereşti un cântec vulgar gen Paraziţii, de exemplu, ca să dau un exemplu autohton şi care agresează cu siguranţă orice ureche sensibilă şi orice suflet de copil nevinovat! Cam asta a explicat părintele Marcel, la una din conferinţe din tabăra de Crăciun, după ce la predică ne-a vorbit despre primele instrumente muzicale, cum pot fi folosite în scopuri diavoleşti, dar şi cum pot fi folosite aceste instrumente, asemeni împăratului David care îmblânzea inima tiranului Saul cu harpa să!

Părintele ne-a înălţat inimile cu ”Ich habe genung’’, din câte îmi amintesc, iar apoi ne-a zgâriat auzul cu “Wannabe”-ul jalnic al celor de la Spice Girls… ce groaznic sună, puteţi chiar voi să încercaţi acest experiment şi să vă convingeţi!

Ne-a arătat apoi cum artiştii rock, vânduţi satanei, recunosc cu gura lor că reuşesc prin muzică să îşi manipuleze fanii, mulţi dintre ei fiind satanişti declaraţi, trăgând în jos milioane de suflete hipnotizate şi posedate de cântecul lor satanic, care-i duce direct spre iad!

Având o cultură generală bogată, părintele ne-a vorbit despre cum foloseau vechii greci muzica pentru a controla cu ajutorul ei pe ceilalţi din cetate! Vechii greci aveau un cult al corpului, copiii lor fiind de mici antrenaţi în spirit militar, practicau sportul autentic, cu un program foarte rigid, foarte greu, dar pe lângă asta erau educaţi şi în spiritul muzicii şi al poeziei, gândind să cultive nu doar trupul, ci şi spiritul! Poezia era pe atunci cântată şi dansată, nedespărţite una de alta, sincronizându-se într-o armonie perfectă. Omul avea nevoie de cântec şi dans pentru a-şi înnobila sufletul, nu doar de gimnastică, pentru a nu deveni o brută! Şi astfel Platon constata că, atunci când se schimbă muzica, tinerii cetăţii vor accepta foarte uşor o ideologie străină de cetatea lor, vor fi foarte uşor de manipulat de duşmanii din exterior!

De asemenea, în cadrul demonicelor împreunări orgiastice din antichitate, era folosit fluierul pentru a aprinde patimile în participanţi şi a dezlănţui fapte despre care nu se cade a se vorbi nici măcar în glumă! Se pare că din acest motiv, acela de a nu trezi anumite simţuri, instrumentele nu sunt permise în Sfânta Biserică!

Un exemplu mai recent: anul 1999, unul elev din UŞA intră înarmat în şcoală cu o armă şi împuşcă la întâmplare pe mulţi dintre colegii săi. Ucide în chinuri o fată căreia mai întâi îi cere să renunţe la credinţa în Hristos, apoi văzând refuzul acesteia, o împuşcă în cap!

Tânărul criminal era fan al muzicii rock, şi purta un tricou cu iniţialele KMFDM, o formaţie rock satanistă, al cărei nume în traducere ar suna cam aşa: ”Nici o milă faţă de mulţime” (Kein Mehrheit Fur Die Mitleid). Din repertoriul acestei formaţii citez: ”Shockware / Masive attack/ Atomic blast /Son of a gun is back!”. Destul de concludent nu-i aşa? Şi să mai spunem că cei de la KMFDM au şi o piesă numită „Under satan”? Asta ar explica duhul luciferic transmis şi tânărului criminal, care nu avea nici o remuşcare pentru faptele sale! Dar oare el e singurul autor al crimei? Ar fi greşit să îl judecăm doar pe el, o victimă, căci mai vinovaţi decât el ar fi cei care cântă astfel de piese şi cei care-i promovează, dar se pare că nici o măsură nu s-a luat în privinţa lor!

Tom Araya, unul dintre membrii formaţiei Slayer declară: Fanii noştri vor face orice le vom spune. Dar ce anume le cere, aflăm din piesă: „Altar of sacrifice”: „Aşteaptă ora, destinată să mori, aici pe masa iadului, marele preot aşteaptă, cu pumnalul în mâna vărsând purul sânge virgin...’’

Poate aţi auzit şi voi despre povestea de origine germană, în care un cântăreţ la flaut atrage cu ajutorul muzicii sale toţi şobolanii aducători de ciumă în mare, atrăgându-i cu cântul său fermecăto, dar apoi, când nu primeşte suma de bani promisă pentru această treabă, el atrage toţi copiii celor ce l-au minţit în mare, tot cu ajutorul flautului, şi astfel se răzbună!

Sau poate aţi citit despre cântecul sirenelor, de care se temea Ulise şi a fost nevoit să astupe urechile tuturor marinarilor săi pentru a nu-i atrage în apă, despre faimoasa Lorelai din basmele germane care proceda la fel, sau şi mai grăitor ca exemplu avem o mărturie despre Alexandru Macedon, care, la masa fiind, i se cântă un cântec de luptă. Acesta se ridică brusc, îşi strigă subalternii şi le ordona să se pregătească de luptă, dar acelaşi cântăreţ a reuşit cu un cântec liniştitor să îl facă să se liniştească şi să se aşeze la masă!

Până acum nu am reuşit să vă spun mai nimic, poate să vă neliniştesc doar, multe dintre ele le ştiţi şi voi, le ştiam şi noi cei care am participat la conferinţă, am aflat câteva lucruri noi, dar ce e de făcut?

Părintele Marcel propune o soluţie aristocratică, înălţătoare, cuvenită unor fii aleşi ai lui Dumnezeu, să evite cu nobleţe aceste curente satanice transmise prin pseoudomuzica de astăzi, şi să ne propună să ne curăţim auzul mai întâi cu o muzică ce tinde spre înălţimi, pentru a asculta apoi cu dragă inimă psalmii, cântările îngereşti pe care să dea Domnul să le auzim cântate direct de heruvimii care aduc neîncetat lauda Sfintei Treimi în Împărăţia Cerurilor.

Părintele Marcel ne vorbeşte din experienţă, din trăirile sale, nu doar din auzite, el a trăit la maxim zbuciumul muzicii rock, l-a trăit la intensitate, având propria formaţie de muzică rock, depărtat fiind de Dumnezeu, dar la care s-a întors tot cu ajutorul muzicii, celei adevărate, aceeaşi muzică care i-a schimbat viaţa până şi părintelui Serafim Roze!

El ne-a pus în față binele şi răul, muzica şi pseodomuzica. Deşi nu cred că mulţi dintre cei care am participat la această conferinţă suntem străini de muzică clasică, multora ne-a întărit convingerile de a ne îmbăta de acum încolo auzul cu ea, să dăm un plus de frumuseţe vieţii noastre, să distingem urâtul şi să ne ferim de el!

Părintele Serafim Roze spunea despre copiii care apreciază de mici muzica clasică, că vor reuşi mult mai uşor să treacă peste provocările muzicii rock şi a altor curente muzicale nihiliste şi distructive!

Iată şi o mărturie în acest sens:

„Odată m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am şi făcut. Altădată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunoştea foarte bine aceste opere şi chiar mi-a dat indicaţii ce lecţii se pot învăţa din ele, ca să le împărtăşesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunţit despre cum a reacţionat Theofil (sau alţii), dacă au prins esenţialul.”

Îmi amintesc şi cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson să citească Platon şi alţi filozofi, discutând totul cu el în amănunt, pe măsură ce Michael îşi croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina. Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de Ortodoxie şi de scrierile Sfinților Părinți.”

Părintele Savatie Baștovoi recomandă de asemeni tinerilor să citească poezia antică, operele dramatice, care pregătesc sufletul pentru rugăciune. Alt părinte ortodox recomanda în post, pentru cei care nu pot citi zilnic cărţi sfinte, să renunţe măcar la televizor, să citească cărţi din literatura clasică, în special pe Dostoievski, cărţi care vor da linişte sufletească şi vor atinge corzile sensibile ale sufletului pentru a reuşi să îl apropie de literatura ortodoxă!

Îmi amintesc de vremea când eram ca o trestie ce o bătea vântul, foarte agitat şi răzvrătit, pe la vârsta de 15 ani, când luam totul în râs, şi am mers în parcul Herăstrău cu tatăl meu, iar din întâmplare se desfăşura acolo o scenă de teatru mut, în aer liber, despre dispariţia oraşului Pompei. Eu eram la început foarte amuzat, râdeam în hohote de cum erau îmbrăcaţi actorii, totul mă amuza, iar tata nu ştia cum să mă facă să tac, se făcea de ruşine… Dar începe piesa, şi încetul cu încetul drama începea să mă cuprindă şi să o simt şi eu, să înţeleg şi să meditez apoi la destinul tragic al Pompeiului. De atunci am început să văd lucrurile altfel, se cunoştea diferenţa dintre piesele de teatru ieftin, cu inovaţiile contemporane, adaptate la starea de astăzi a societăţii, care preferă în loc să asiste la o piesă tragică, dar din care să tragă poveţe, distracţia, râsul, prostia. Apoi tata, fiind bucuros că mi-am schimbat părerea despre teatru a vrut să meargă şi mai departe, ducându-mă la „Macgeth-Hamlet”, care mi-a schimbat modul de a gândi.

Au urmat apoi primele cărţi serioase scrise de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Kafka, Dumas, Pluthard, dar şi cărţile duhovniceşti, mersul la biserică, iubirea de neam, mândria de a fi român, am renunţat apoi treptat la muzică care o ascultam până atunci, modul de a gândi, modul de a vedea păcatul şi de a-i spune pe nume, ne-numindu-l normalitate. Am renunţat să mai înjur (înjuram foarte mult şi vorbeam foarte vulgar), odată ce am schimbat şi muzica ce o ascultam până atunci. Acum mă tulbură orice cuvânt urât, orice înjurătură sau perversiune folosită în muzică, orice aduce tulburare.

Un pilon de bază în formarea modului de a gândi l-au avut sfinţii închisorilor, generaţia interbelică, generaţia criterionului. Petre Țutea mi-a plăcut foarte mult şi m-a ajutat să îmi ridic mintea spre o filozofie ortodoxă, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi poezia sa, Eliade şi ideile sale pe care le avea când era în ţară, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu, şi lista poate continua!

E foarte important să avem o traiectorie precisă în viaţă, iar dacă nu o avem să ne-o impunem! Spunea Ernest Bernea că obiceiurile nobile se moştenesc prin tradiţie, dar dacă nu avem legătură directă cu tradiţia atunci să ni le impunem noi! Să lăsăm ce e frumos şi nobil să ne modeleze minţile, şi de vom avea copii la fel să-i educăm! O mentalitate sănătoasă, cere şi un limbaj sănătos! Cine controlează limbajul controlează şi oamenii! Să numim avortul crimă, homosexualitatea boală şi nu normalitate, patriotismul să ne fie virtute, strămoşii modele de urmat, nu să-i privim ca pe nişte medievali barbari cum suntem îndemnaţi astăzi să o face, pentru că astfel am pierdut totul. Nici o abatere de la normă, chiar dacă ne va fi groaznic de greu, credinţa în Dumnezeu, nu trebuie lăsată! Unii din sfinţii închisorilor, atunci când s-au dezis de credința lor de până atunci, de dascălii lor, de părinţii spirituali şi ceilalţi colegi de generaţie, imediat au căzut și și-au pierdut și credința în Dumnezeu. De aceea la Piteşti, Țurcanu insista ca deţinuţii să spună cele mai urâte cuvinte la adresa mamei, a surorilor, pentru a scoate din minte pilonii de bază din mintea lor, fiind uşor de manevrat şi descusut astfel. Ce bine prevăzuse Platon acest lucru…

Nu poţi să fi creştin, să te rogi, să posteşti, să citeşti din Pateric şi Filocalie, să vrei să urmezi pe calea sfinţilor şi să fi tolerant la ideea că homosexualitatea e ceva normal, feminismul o politică bună şi necesară, sau avortul normalitate, pentru că la un moment dat în minte se vor ciocni ideile cap în cap şi vei ceda! De aceea, ori îţi faci ordine în minte, ori îţi pierzi de tot credinţa! Iar o singură abatere de la normă, o singură încercare de a îndreptăţi un păcat, o cădere, ca fiind ceva normal şi să încerci să te disculpi pe tine sau pe altul, îţi poate aduce daune mult mai grave faţă de altul care e străin de mentalitatea ortodoxă. Mai bine ştii că ai greşit şi că te poţi curăţa oricând prin spovedanie, decât să accepţi chiar în mintea ta că nu ai făcut rău.

Duhul de astăzi este unul care doreşte să creeze mămăligi și mămăligoși, mass-media doreşte prin orice metode să distrugă creierele noastre! Doar aşa se explică de ce se vând aşa de bine ziarele gen Can-Can sau Click, de ce până şi muzica populară începe treptat să decadă, integrându-se ritmului de manea şi de beţie continuă, care duc din ce în ce mai jos pe om! Ori în acest ocean e nevoie acută de idei sănătoase şi trainice, să ne salvăm măcar pe noi şi să nu cădem în mocirla în care încearcă vrăjmaşii noştri să ne arunce, să nu jucăm după cum ni se cântă, ci să căutăm să avem candelele pline, să dănţuim la nuntă cu Mirele Hristos!

Tot părintele Marcel ne vorbea despre starea jalnică din ziua de astazi, despre schimbarea bruscă a locului de muncă care poate şi ea influenta concepţia omului, apoi nesiguranţa la locul de muncă, continua apăsare, compromisurile pentru a păstra locul de muncă, care pot face din om o marionetă. Pur şi simplu suntem asaltaţi din toate părţile să ne schimbăm concepţia despre viaţa, lume, Dumnezeu, asaltaţi de tot felul de pseodo-descoperiri care vor să lovească în mintea şi sufletul omului, să-l destabilizeze psihic şi emoţional, gata să accepte orice. E nevoie de o turmă ascultătoare, care să muncească robotic şi să tacă, să nu aibă idei sănătoase ci doar în spiritul veacului de acum. Aceasta e libertatea promisă de revoluţia franceză şi de bolşevism, acesta este omul ideal dorit de stăpânii acestui veac! Dar Domnul va trezi pe mulţi, să încercăm prin trăirea noastră să dăm şi altora exemplu, să nu judecăm pe cei loviţi de duhurile acestui veac, şi să ne rugăm pentru mântuirea lor.

Să nu facem însă din muzică şi arta un scop în sine, ele pot fi doar metode de a ne apropria de Dumnezeu, dar ne pot trage în jos, chiar şi muzica cea frumoasă şi plăcută auzului, poate avea duh rău în ea. Şi să fim conştienţi că oricât de bine ne-am pregăti noi, fără de Dumnezeu nu o să rezistăm, oricât de sănătos am gândi noi, ci doar de Dumnezeu, pe care-L rugăm să aibă milă şi de noi şi să nu îşi întoarcă faţa de către păcatele noastre. Noi nu avem nicio putere, avem doar voinţa, restul vine de la Domnul.

Am să închei aici, şi să vă rog să mă iertaţi de v-am plictisit mult cu povestirea mea, dar aşa am simţit după ce când am auzit îndemnul părintelui Marcel şi să dau şi altora imboldul pe care l-am primit ascultându-l, întărindu-mi convingerile de până atunci de a nu da înapoi din drumul pe care am început să merg! Veniţi şi voi la Oaşa să ascultaţi îndemnurile unor mari învăţaţi ortodocşi de la care aveţi multe de învăţat şi vă asigur că veţi pleca de acolo schimbaţi în bine!

Colindul prizonierilor romani din URSS

Adam cel cazut si ridicat la Oasa

 

Adam cade şi se ridică încontinuu de aproximativ 7500 de ani, de când a fost izgonit din rai, prin fii săi, dar nu toţi aleg lupta pentru ridicare, majoritatea se mulţumesc să stea în mocirlă! A cădea este omeneşte, a persista în căderi e prostie curată. Şi vă spune asta unul dintre fii căzuţi ai lui Adam care tot căuta să se ridice din păcat şi să nu-şi mai supere Creatorul care în orice moment l-ar putea osândi, dar din marea Lui milă, îl iartă şi-l mângâie ca pe fiul rătăcitor, îi pune inel pe mână şi taie viţelul cel gras pentru căinţa lui.

Îmi vine greu să exprim în cuvinte trăirile pe care le-am avut în tabăra de iarnă cu ocazia Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, de la Mănăstirea Oaşa, în leatul 2012, şi cum a marcat profund această tabără felul meu de a gândi. Aş putea spune că mi-a întărit convingerile, şi prin cădere a reuşit Dumnezeu să îmi lumineze mintea să îmi doresc definitiv să lupt cu patima şi să renunţ la şovăială, să îmi fie da, da şi nu, nu, deoarece cu vrăjmaşul nu e de joacă!

Sunt multe de spus, îmi este foarte greu să cuprind într-un articol tot ceea ce aş vrea să transmit, dar mă voi strădui să o pot face cât mai plăcut şi să nu vă plictisesc prea mult, căci vorba multă sărăcia omului!

 

Căutând să trăiesc sfintele sărbători departe de zbuciumul oraşului, şi alături de tineri creștin-ortodocși, am ales să merg alături de ASCOR Bucureşti şi Asociația Ortodoxia Tinerilor în tabăra organizată de Mănăstirea Oaşa, care a reuşit să primească aproximativ 250 de tineri din toate colţurile ţării, chiar şi din Basarabia răpită şi despărţită și astăzi de mama ei.

Cu aer de veselie, deschis spre noi prietenii, m-am integrat repede printre noii mei prieteni, de parcă ne cunoşteam de o viaţă! Am început încă din tren să repetăm colindele ce urma să le cântăm, deoarece majoritatea nu cântasem până atunci împreună, iar o parte din colinde abia le auzisem atunci, spre deosebire de cei iniţiaţi care veniseră deja pregătiţi!

Au început printre cântări discuţiile despre istoria românilor, despre românii din Ardeal, greu încercaţi de atâtea secole de robie, care şi-au păstrat credinţa neschimbată, deşi au fost umiliţi şi schingiuiţi, trataţi ca nişte gunoaie. Cu toate acestea, strămoșii noștri au lăsat fără schimbare, nouă celor de astăzi, credinţa curată, aşa cum a lăsat-o Iisus Hristos şi continuată de apostoli, episcopi și preoți în popor.

Dar totuşi aghiuţă îmi dădea târcoale, şi tot prevedea el că îmi dă o lovitură mortală, pregătea el un ”cocktail molotov” care să mă răpună, deşi în final nu i-a reuşit, tot Domnul a biruit şi l-a ridicat pe ”Adam” din plasa vrăjmaşului!

Ajunşi la mănăstire în seara de 21 decembrie, cazaţi în camere, a avut loc un moment de maximum, de la care mi-a rămas şi porecla de Adam, şi care m-a făcut să meditez continuu la căderea protopărintelui nostru, dar asta abia după marea cădere.

Aveau loc discuţii duhovniceşti, şi la un moment dat a venit vorba chiar de căderea lui Adam, iar eu am luat cuvântul, şi l-am imitat pe părintele Cleopa (nu în sens peiorativ), care explica pe graiul său, cum a strigat Dumnezeu după Adam, cu voce tare: Adame, Adame, scoală băăă!

S-au speriat cu toţii, fără să îmi dau seama trezisem pe ceilalţi din camera alăturată, care veniseră să vadă ce s-a întâmplat, apoi toţi mă strigau Adam!

Când încercam să explic celorlalţi de ce mă strigă toţi aşa, reuşeam la fel de bine, fără să vreau, să-i sperii şi pe ceilalţi, când ajungeam la “Adame, scoală băăă’’ toţi se întorceau şi se uitam la mine! Îmi răsunau în minte cuvintele părintelui Cleopa, aşa cum îmi răsună şi alte sfaturi şi îndemnuri ale sale, dar acesta parcă tot îmi prevestea schimbarea dramatică prin care am trecut.

În seara de Ajun, ne înghesuim în jur de 200 de persoane în sala de conferinţe a mănăstiri, masa pregătită, iar stareţul ne aştepta să-l colindăm şi să ne colinde şi sfinția sa, să simţim cu toţii că s-a născut Domnul. Eram tot timpul vesel şi pus pe glume, doream să ascult colindele, dar să şi petrec, să beau un pahar de vin, să ies puţin în evidenţă, de parcă nu dorisem înainte să scap de petrecerea lumească de la oraş şi să petrec ca un creştin adevarat, cum îmi propusesem înainte!

Vinul îmi tot făcea cu ochiul, paharele curgeau, dar nu s-a întâmplat să îmi pierd minţile la băutură, bucuria colindelor, cântarea şi ascultarea lor mă ridicau la cer, dar totuşi, aghiuţă pregătea el ceva…

În prima zi de Crăciun, am coborât la metocul mănăstirii, în satul Găbud, unde ne-am cazat pentru a fi mai aproape de satele în care urma să mergem la colind.

În primul sat părintele ne-a primit cum se cuvine împreună cu doamna preoteasă, cu mare entuziasm, cu prăjituri şi vin fiert, iar apoi am mers mai departe împreună cu preotul, un mare patriot român, rus de origine, sosit în România în 1917 împreună cu părinţii, oameni gospodari, pravoslavnici, prigoniţi de comunişti, ce şi-au găsit adăpost şi linişte pe plaiurile mioritice, dar care s-a contopit aici, şi se consideră român, cu mare evlavie la sfinţii închisorilor români şi la toţi martirii morţi sub imperiul groazei care nu se mai potolea parcă vreodată…

Ajungem la o mătuşă a părintelui Iustin, stareţul mănăstirii, despre a cărui misiune nu cred că mai este căzut să vorbesc, toţi ştim despre părintele Iustin de la Oaşa, un model de mărturisire şi trăire ortodoxă! Ajunşi aici suntem întâmpinaţi ca la noi acasă, gazdele aproape plângeau de bucurie, masă plină, cu de toate, deşi oamenii nu erau foarte bogaţi, dar erau foarte primitori şi ne-au tratat ca pe ai casei!

După terminarea postului, era prima masă copioasă, cu preparate din porc, vinişor dar şi cu… palincă.

Atâta aşteptasem… majoritatea nu s-au atins de sticlă, câţiva au turnat foarte puţin, dar eu, în sinea mea, îmi zic că trebuie să salvez ”onoarea” celorlalţi, şi beam câte 150 de grame dintr-o gură, combinat cu pahare de vin, şi în circa 30 de minute, sticla era goală…

Eu eram deja în delir, nu mai ştiam de mine, “mă simţeam bine”, ceilalţi mi-au povestit în ziua ce a urmat că aveam ochii roşii, mă mişcam în toate părţile în timp ce cântam colindele, eram penibil, dar nu băgam de seamă…

Plecăm la încă o casă, la care am stat mai puţin şi urma să ne îndreptăm spre altă casă… Îmi veneau în minte cântecele de joc ale lui Liviu Vasilică, Dumnezeu să-l ierte, apoi am căzut de câteva ori, şi mi s-a tăiat firul de acolo, nu îmi mai amintesc nimic, mi s-a povestit a doua zi ce am păţit…

Îmi era foarte rău, nu mai puteam să merg, eram aproape de comă, lucru pe care nu l-am mai păţit niciodată. Nu e prima dată când întrec măsura, dar de data asta am făcut-o lată, cum se spune pe la noi. Au fost nevoiţi să mă ducă cu o maşină la metocul mănăstirii, câţiva km, şi să îmi pună perfuzie cu glucoză şi vitamine…

Tocmai eu, elev al şcolii sanitare postliceale, viitor asistent medical, şi care am administrat medicamentaţie celor veniţi în comă la spital, le-am pus perfuzii şi am asistat la tratarea lor, să ajung în halul acesta! Şi când mă gândesc că, uneori, oricât aş fi vrut, nu mă puteam abţine să nu râd de reacţiile celor aduşi în stare de ebrietate la spital… Şi pentru asta cred că m-a lovit rău de tot Dumnezeu.

Dacă aş fi murit, Doamne fereşte, în starea aceea, unde m-aş fi dus?

A doua zi, m-am trezit direct în pat, iar colegii de cameră au început să îmi povestească totul, dar au plecat în scurt timp, la colindat, cu părintele stareţ, eu am rămas să mă odihnesc… Îmi era o ruşine să intru în pământ, îmi venea să plâng, când am auzit ce făcusem, m-am simţit gol ca Adam, căzut de la rai la iad, credeam că mă vor trimite la Bucureşti, dar s-a întâmplat contrariu!

Am urcat din camera de cazare spre biserică, întâmpinat cu căldură de un părinte călugăr care îmi spune cu dragoste să stau la slujbă, să mănânc şi să mă odihnesc, că mâine voi merg la colind… Nici nu puteam ridica capul din pământ şi mă podideau lacrimile, îmi cer iertare, dar bunul părinte îmi spune să stau liniştit că nu sunt obişnuit cu aerul de acolo…

După slujbă, părinţii îmi fac cinstea să merg la masa lor, să mănânc cu ei, mă tratează cu multă dragoste, încercând să îmi ridice moralul, apoi merg la odihnă…

Am făcut o promisiune Domnului că voi lupta cât se poate de tare cu alcoolul, şi niciodată nu voi mai consuma băuturi tari, poate puţin vin sau bere, dar şi aşa cu mare măsură!

Spre seară, vin şi băieţii din Bucureşti, să mă îmbrăţişeze, unul dintre ei cerându-şi chiar iertare cu smerenie, deşi eu eram cel ce trebuia să facă asta, şi nu ştiam cu să o fac. M-au încurajat şi susţinut, să nu îmi pierd speranţa, să merg la mărturisit şi Domnul va avea milă şi de mine.

În ziua următoare, urcăm spre biserică de unde urma să plecăm cu microbuzul în alte sate, iar eu tot cu faţa în jos, doream să cer iertare tuturora. Îmi era aşa ruşine, doream să intru în mormânt, aşa de încărcat de păcate m-am simţit…

Pe mulţi dintre cei din tabără, din alte judeţe, îi cunoşteam din tabăra de vară de la Valea Plopului. Fiind o fire deschisă şi sociabilă, îmi făcusem multe prietenii acolo, şi pentru ei eram o profundă dezamăgire, am văzut asta din privirile a majoritatea dintre ei, cu câteva excepţii… dar aveau tot dreptul să o facă, iar eu nu le reproşez asta, doar nu era să îmi spună nimeni bravo, şi eu poate aş fi avut aceeaşi reacţie faţă de o persoană care dezamăgeşte în asemenea hal…

Dar fetele din grupul nostru, din A.S.C.O.R Bucureşti şi din Asociația Ortodoxia Tinerilor cu care am colindat împreună m-au primit cu dragoste, blândeţe, şi au încercat pe cât se poate să mă scoată din starea aceea, era ziua Crăciunului, mergeam la colindat şi toţi trebuie să fim veseli.

Şi cum era eu să mai fiu apăsat atunci, când toţi îmi cereau asta, doar nu era să-i molipsesc şi pe ei, ar fi fost mai rău dacă aş fi făcut asta. Aceasta a fost ridicarea din iadul cel mai de jos, am simţit dragostea lui Hristos care s-a jertfit pentru noi să ne fie iertate păcatele, am simţit dragoste când mă aşteptam la osândă! Oare ce dar mai preţios decât dragostea şi iubirea aproapelui poate fi mai de preţ pe lumea asta?

A urmat o zi de vis, deşi am pierdut cu o zi înainte mersul la colind alături de părintele stareţ, ceea ce regret enorm, am avut în această ultimă zi a Sfântului Crăciun o bucurie imensă!

Am oprit în satul Stana Mureşului, la slujbă, apoi am fost ospătaţi de către preotul din sat şi de către puţinii săteni de acolo, care ne-au umplut masa cu toate bunătăţile, dar entuziasmul cu care am fost primiţi nu se putea compara cu nimic, preotul radia de fericire să vadă pe meleagurile lui români din toate colţurile ţării, mai ales tineret, deoarece satul avea doar 3 copii, şi tare duc lipsă de tineri!

Dar cel mai mult am fost impresionaţi de o bătrânică văduvă, căreia tocmai îi murise soţul şi a lăcrimat când ne-a văzut, şi din nimicul ei ne-a umplut masa cu toate bunătăţile şi ne-a făcut şi pachete când am plecat. Ţi se rupea inima când o ascultai, biata femeie…

Ar mai fi multe de povestit, dar trebuie să închei povestirea. Nu pot însă să nu trec în revistă ultima vizită la un preot dintr-un sat vecin, un preot deosebit, patriot ardelean demn la fel ca toţi strămoşii săi, om înstărit, cu o casă bine îngrijită, decorată cu mult bun gust, care ne-a cerut special să-i cântăm cântece patriotice. Acela a fost un moment aşteptat de mult de mine, de ani de zile: să fim laolaltă munteni şi moldoveni şi moţi şi să cântăm “Treceți batalioane române Carpaţii”, să aud cum se cântă din toate părţile ţării: “Cu toţii eram regimente române/Moldova, Muntenia, Ardeal/ Firească unire cu patria muma/Ne-a fost cel mai drept ideal…

Îmi pare rău că nu am pomenit nimic despre părintele Modest, un călugăr foarte înduhovnicit, a stat 19 ani în Sfântul Munte, dar cu suflet blând şi nobil ca de copil, şi merită un articol dedicat numai lui!

Revenit acasă, intru pe site Ortodoxia Tinerilor, şi văd îndemnul bunului părinte Cleopa, care ne îndeamnă de Anul Nou să lăsăm un păcat şi să punem la loc o virtute!

O mare victorie asupra beţiei trebuie câştigată şi dacă vrea Domnul va fi, dar patima nu moare definitiv, sunt conştient că îmi va da târcoale, dar am credinţa că Domnul mă va apăra, a vrut să mă înveţe minte să nu mai râd de altul căzut, deşi ştiam că nu fac bine, şi să mă facă hotărât și tare în lupta contra alcoolului.

Iar o calitate pe care sper să o pun în loc este nobleţea, adevărata nobleţe, aşa cum spunea părintele Marcel de la Oaşa la una din conferinţele la care am asistat, nobleţea este calitatea creştinului, iar despre asta am să vorbesc într-un articol viitor!

Creştinul este nobil dintru începuturi, el caută înălţimile, caută să se înalţe spre Dumnezeu! Să căutăm cât se poate să înfruntăm cu nobleţe vitregiile vieţii! Sfinţii părinţi deşi criticau filozofia antică, elina, ei sunt cei care au înnobilat-o, au luat ce e mai bun din ea şi au corectat-o!

Fiilor ai lui Adam, să căutăm înălţimile, Dumnezeu ne-a făcut nobili, liberi întru El, iar cine are nobleţea sufletească, care duce la Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu şi aproapele, şi în lanţuri se poate înălţa mai presus decât prigonitorii şi vrăjmaşii lui.

Omul consumă foarte mulţi bani şi combustibil să ajungă pe lună, dar cu câţiva posmagi şi cu rugăciune fierbinte se poate ridica la cer! Cine se smereşte se înaltă, aceasta este cea mai mare înălţare. Hristos a spălat picioarele apostolilor şi a acceptat moartea, deşi putea chema legiuni întregi de îngeri să-L apere.

Aceasta este adevărata înălţare, după care trebuie şi Adam cel vechi să alerge pentru înnoire!